ÎNVIEREA

A fost crud şi sângeros asediul munţilor Suli, şi-au părăsit ciobanii ţancurile şi călivele numai la întreitul jurământ legat de Veli-Paşa pe steagul verde al Califului, pe Mahomed şi pe Coran.
Prin trecătoare neamul muntelui se scobora: popii în frunte, cu prapurii şi crucea ridicată Gheorghi Boţari cu luptătorii săi, la urmă femeile şi pruncii.
Dar glasul sângelui a fost mai iute şi legământul pe Coran s-a desfăcut şi a-nceput măcelul. Scânteiau iatagane în vale, împuşcături şi gemete de moarte, păstorii se prăpădeau pe rând, căzu în urmă şi Boţari.
Pe coama muntelui, femeile au urmărit întreaga luptă, precum Hecuba fiul învins de anticul Achile, şi sus pe plai au pus de horă, hora străbună, pavăză lor la pângărirea şi ruşinea din sarai.
Horă ţineau şi toţi cântau troparul, troparul învierii, cântec de luptă al triburilor fârşerote:
– Hristos a înviat din morţi, cu moartea pre moarte călcând şi celor din mormânturi viaţă dăruindu-le !
Şi hora se-nvârtea, şi altă fecioară, şi altă mamă cu pruncul la sân, şi altă mumă luptătoare morţii se da, se aruncă în hău, în apa fermecată a Acheronului.
Troparul a răsunat între munţi, până ce hora românilor s-a mistuit în neant, miticul şarpe ce-şi devorează coada:
– Histos a înviat din morţi, cu moartea pre moarte călcând şi celor din mormânturi viaţă dăruindu-le!