IOAN CHRISSOSTOMOS

Antiohia, pe malurile fluviului Orontes, adunase toată bogăţia Siriei, semeţia muntelui Silpius ce se ridica deasupra-i, trufia bogăţiilor lumii, gâlceava negoţului Asiei şi, mai presus de orice, avea cuvântul ce clădește – şcoala ultimului sofist elen, reto­rul Libanius. Demosul, cu a sa democratie, cu ştiinţa vorbirii în faţa cetăţenilor, îşi trăia zilele din urmă.

I-a fost elev marelui Libanius, adus de mâna mamei sale, Anthusa, văduva patriciului Secundus, cel numit loan, Lumina Răsăritului, cel ce se va şti în cronici drept loan Chrisosstomos loan Gură de Aur. După scris şi citit, veni gramatica, studiul poeţilor şi, în urmă, retorul îl învăţă arta cuvântului.

Libanius, înainte de plecarea din urmă înspre apa Aheronului, nu şi-a mai lăsat urmaş în locu-i. După spusa sa, sin­gurul demn „ îi fusese smuls de creștini” .

Vreme de ani două zeci, glasul Chrissostomului se revărsă din amvon peste ticăloşiile orașului, peste capetele orăşenilor Antiohiei, fără osebire:

– „Aveți voi bogaţii avuţie și bani, dar au şi săracii arme – suspinele plângerile … Mare armă este suspinul celor săraci și împilați!”

Mare era puterea cuvântului său!

La moartea patriarhului Nectarios, in anul 397 de la naşterea Christosului, voia populară îl aduse în scaunul patriarhal, cu voie mai multa sau mai puţină de la episcopii bisericii.

În capitala lumii, oraşul lui Constantin cel Mare. discursul s-a înăsprit, nevrednicii erau biciuiţi de vorbele sale, păcătoşii erau arătaţi cu toate faptele lor acum, chiar din Sfânta Sofia, sfânta sfintelor. Cuvântul se preumbla pe deasupra poporului său.

Au fost depuse de mai multe ori sinoduri măsluite, dar, populaţia turbulentă a Bizanţului l-a vrut înapoi, de fiecare dată, pe cel Ioan rămas neclintit în crezul, vorbele şi faptele sale:

„- Eu nu mi-am aşternut casa cu bogate covoare, nu m-am îmbrăcat în straie de mătase şi aur, n-am linguşit senzualitatea şi moliciunea!”

Ultimul complot a reuşit, s-au adus mercenari barbari ce nu înţelegeau eleganta limbă homerică şi astfel, sub paza armelor s-a deportat primejdia în munţii Taurus şi apoi, mai departe, pe malurile Pontului Euxin, la poalele Caucazului, la Pityos, liniştită aşezare de la capătul lumii.

Acolo s-au sfârşit în 407, cel aşa, cum altfel, a fost înfăţişat

de Nicolae Iorga:

Rareori o viaţă, un graiu şi un scris au fost mai strâns unite într-o personalitate vrednică de respectul tuturor timpurilor”.