Păstorel, un mare luptător împotriva „mezalianței șprițului”!

Alexandru Osvald Teodoreanu (1894-1974), alintat și Păstorel, a fost un mare gourmet român dar unul care se pricepea cu acribie  și la oenologie, pe care o punea întotdeauna în ordine, cu o contemplare senină, orientat lucid spre bucatele Curților boierești. Iată versurile în care autorul explică provenienţa pseudonimului său faimos: „Am păstorit în viaţă vinuri rare / De-aceea îmi şi zice Păstorel / Şi de la Grasa pân-la Otonel / Le-am preţuit, pe rând, pe fiecare”.

Păstorel, care putea distinge peste 50 de tipuri de elixir licoros de Cotnari și care a lăsat cu limbă de moarte ca sarmalele cu nenumărate cubebe să fie fierte de două ori, întâi în ceva acritură (borș de putinică sau zeamă de varză și a doua oară în vinul dulce învechit în pivnițe, pe care-l iubea atât de mult și Conul Mihail Sadoveanu. Pe lângă rețete cu iz de poveste, precum cozonacul cu 50 de ouă sau pilaful „făcut sub plapomă”, Păstorel a lăsat și o mulțime de sfaturi și pilde legate de vinurile de soi. Pasiunea sa de gurmand și iubitor de vinuri se baza pe calitățile sale gustative, pline de angarea și blagorodnicie. Este îndeobște preacunoscut faptul că,în epoca interbelică, pe când, deja, orășenii plini de crug pământesc, nu mai beau „cu burta” ci cu măsură, din pahare elegante de cristal loren de Baccarat, Păstorel Teodoreanu era chemat mereu să arbitreze orice dispută în domeniul identificării și categorisirii degustării licorilor căpătate din struguri copți și mustoși, adecă vinuri și coniacuri ce se beau în cerdacurile damaschinate în lemn.

Însușirile sale gustative, cu papile „hărăzite de Dumnezeu”, ca și experiența deosebit de galonată, pe care o avea în degustarea vinurilor românești, în special, îl făceau capabil să recunoască cu o „precizie uluitoare” nu numai soiul de vin, podgoria și anul fabricației, dar și alte amănunte, cum ar fi orientarea geografică a locului pe care se găsea via din care se născuse vinul, cât de pur era acesta (în sensul folosirii unui singur soi de, să zicem, Muscat Ottonel sau Tămâioasă ori Busuioacă de Bohotin), regimul pluvial al anului respectiv în locul unde se găsea via și alte mărunțișuri care l-ar fi făcut să roșească de ciudă pe însuși zeul trac Dyonisos.( Mircea Ionescu Quintus a concentrat prețuirea cu ighemonicon: „Să-nchinăm paharul/ Pentru Păstorel/ N-a fost nici Cotnarul/ Mai spumos ca el!”)

Păstorel a scris și un Tratat despre vinuri, coniacuri și tehnica degustării acestora, care din păcate, a rămas doar în manuscris, și astăzi este cu mare supărare considerat pierdut.

Faptul că se gândea întotdeauna la vinuri, indiferent de domeniul care-l preocupa într-un moment sau altul, l-a făcut să-și intituleze un volum de epigrame Strofe cu pelin de mai contra Iorga Neculai. Elegantul op, însoțit de ilustrațiile lui Ion Sava și gravuri de Teodor Kiriacof, a apărut la Iași, pe 9 mai 1931, într-un moment în care marele istoric era chiar …prim-ministru!

Dar, cu munificență, s-a luat pe sine însuși în zeflemea, apăsând, în cel mai natural mod cu putinţă, pe cea mai însemnată calitate a sa cu luminăție: aceea de iubitor de vinuri şi de războinic pătimaş împotriva apei de izvor. „Pentru subtilul amator/ Care-şi respectă al său gât,/ E bună apa de izvor,/ Dar ca uzaj extern. Atât!“ Dar aceasta nu poate fi decât o virtute, căci ştim de la Horaţiu că „N-au să aibă viaţă poemele scrise de băutorii de apă“. Avându-l ca ilustru înaintaș pe Francois Villon, care cerea pedeapsa cu spânurătoarea pentru hangii care toarnă apă în vin, și Păstorel a lansat un pamflet împotriva sifonului, pe care-l considera marele vinovat pentru ceea ce el numea, în deplină cunoștință de cauză,cumplita „mezalianță a șprițului”. Iată un catren cât se poate de lămuritor: „Când înjoseşti şi sucul ei şi via /Şi cu sifon spurci vinul pe care va să-l bei, /Nu te gândeşti tu oare, mişel între mişei, /Că pângăreşti natura şi compromiţi beţia?”.

Constantin Bălăceanu-Stolnici, un distins martor al epocii lui Păstorel, nota admirativ despre acesta: „Era un gurmand, îi plăceau mâncarea bună şi coniacurile bune. Dar avea o cultură a mesei!”. Fratele lui, Ionel Teodoreanu nota subtil: „O reţetă de mâncare e ca şi o partitură : trebuie interpretată. Menuetul lui Beethoven e acelaşi pentru toate privirile. Dar una e pe vioara maestrului George Enescu şi alta e dibla lăutarului de la Moara Văduva“, scrie Păstorel Teodoreanu în volumul Gastronomice, publicat postum. Însă puncta cu îndreptățire în legătură cu mizericordia ce se stabilește între vinuri și meniuri: „Băut la ceas nepotrivit și pe nemâncate, vinul cel mai bun nu ne va lăsa decât o impresie obtuză, totdeauna incompletă. Vinurile și mâncările sunt sortite să-și sporească reciproc calitățile. Dar între vinuri și mâncări se stabilesc nu numai mutuale și spontane simpatii, ci și ireconciliabile aversiuni. Numai un infirm al gustului, de pildă, ar fi în stare să toarne pe gât un vin aspru și sec după o baclava sau un vin roșu după o scrumbie de mare sau un crustaceu”. Între atâtea capricii oeno-culinare, o singură certitudine: „Dacă se va întâmpla ca la vreo masă să se destupe fie și o singură sticlă de Cotnar vechi (adică cinci ani de butoi și cel puțin unul de butelcă), niciun soi de vin nu mai e volnic să se încumete pe acea masă”.

Păstorel a mers până acolo încât, scriind despre licoarea lui Bachus în alt volum al său de epigrame, intitulat – cum altfel? –Vin și apă (1931), nu s-a sfiit să-l parafrazeze, în cheie glumeață, pe însuși Eminescu: „Aroma vinului trecut/Încet la cap se suie,/Era pe când nu s-a băut, /Azi l-am băut şi nu e”.

A fost fin connaisseur al viticulturii românești în nămestia ei totală, dovadă că nu s-a limitat doar la podgoriile moldovenești,  elelogiind, bunăoară, și vinurile de Murfatlar, exclamând: „Nici în prisacă și grădină/ Și nici într-un întreg grânar,/ Nu e miroznă și lumină/ Cât într-un strop de Murfatlar”. Între fericitele întovărășiri ale vinului cu mâncarea, Păstorel descria o serie de „dulciuri pentru Murfatlar”, făcând referire la cofeturi precum biscuiții cu nucă, vanilie și coajă de lămâie rasă sau minciunelele din al căror aluat era musai să nu lipsească două-trei lingurițe de rom.

Despre pelin, perora cu farmec: „Românul a tratat pârdalnica buruiană cu blândețe și, domesticind-o, o băutură căreia i-a dat numele plantei mamă. Este întru totul aperitivă și nu are acte de stare civilă, clar, e din tată necunoscut și data nașterii nu se știe. Când, după bătălia de la Stănilești, Dimitrie Cantemir i-a oferit pelin, Petru cel Mare și-a dojenit curtenii, întrebându-i cam răstit de ce nu i-au făcut și lui așa băutură. (…)Pelinul românesc, când își merită numele, nu e decât un vin bun, ușor și sec, în care s-a macerat planta cu același nume. În anumite podgorii, se mai pun în poloboc mere sau gutui, în unele și mere și gutui, în altele numai cojile acestor poame. În luna mai, se adaugă pelinița (armoise absinthe), care atunci înflorește și poate de aceea i se spune pelin de mai și nu, cum afirmă unii, că în acestă lună mai plină de oturac lângă grațioasele flori, pelinul trebuie băut până la ultima picătură (scornituri de bețiv) și cei grăbiți, în adevăr, îl beau, cei cuminți așteaptă”.

Despre vinul de Drăgășani, pătimașul gastronom și degustător spunea că este „un vin ușurel, delicat, suav, și, când e sec (și așa trebuie să fie) nu prea cunoaște rival care să poată întovărăși un păstrăv sau o lostriță rasol”.

Alexandru Osvald Teodoreanu a elaborat și un scurt dar cu neamdar, cod al bunelor maniere bahice, din care putem cita peremtoriu: „Nu duce paharul la gură înainte de a te fi şters (şerveţelul nu-i un ornament) şi cu atât mai puţin dacă n-ai terminat mestecarea. Urmele de alimente pe pahar sunt dezgustătoare. (…)Dacă sticla de vin e pe masă, ai grijă ca paharul vecinei din stânga să fie întotdeauna plin. Dacă cea din dreapta stă alături de un mojic, trebuia să ai grijă şi de ea”.
Gândul la vinurile mult iubite – „singurele ființe în stare lichidă”! –  l-a însoțit până în ultima clipă, când, grav bolnav fiind, era internat în Dealul Filaretului, la un sanatoriu situat pe Şoseaua Viilor. Din câte se pare, aceasta este, în chip emblematic,  ultima sa  epigramă:

„Culmea ironiilor
Şi râsul copiilor
Să pun punct beţiilor
Pe Şoseaua …Viilor”.

Iar, ca epitaf pe piatra funerară, și-ar fi dorit doar acest catren jucăuș:

 „Aici doarme Păstorel,
Băiat bun şi suflet fin,
Dacă treceţi pe la el,
Nu-l treziţi, că cere vin!”.

Calița ot Jariștea

Ion Calboreanu îi scrie câteva versuri lui Osvald Theodoreanu:
„Lui Păstorel
A băut cum e legenda
Și-a plătit, precum se știe.
Cârciumarii au să-i facă
Monument…din datorie!”

În timpul meselor, dar mai ales după ospețe, se bea vin, care vara era răcit cu gheață (păstrată încă din timpul iernii în ghețării meticulos amenajate, îngropate în pământ și acoperite cu straturi succesive de trestie și papură împletite), cum era de exemplu la curtea aceluiași Brâncoveanu, unde era plătit un „ghețariu”, ce-și făcea slujba la „legniță” (ghețăria domnească).

 

Poemul epic al vinului

Scritorii, artiștii, pictorii, muzeografii, doftorii adecă specialiștii tuturor timpurilor au subliniat însușirile strugurilor și atributul vinului, fiecare în genul lor, după educație, erudiție și talent.

Vinul, licoarea de ambrozie și nectar, dăruiește putere, încredere, curaj și mai ales noblețe.

S-au adus laudațium lui Dionysos, zeul viței de vie și al vinului, iar mai târziu, romanii care „trăiau” preceptul „In vino veritas”, prin Pliniu, Columella, Varon, Marțial au lăsat pagini nemurite despre istoria vinului. Unul din cei mai mari doctori ai omenirii, Hipocrate, afirma că vinul este „lucrul cel mai potrivit omului” dacă, în stare de sănătate cât și în stare de boleșniță, „este chivernisit la timpul și la locul potrivit în măsură dreaptă, după structura omului”. Aristotel, marele filozof al antichității eline, spunea că laptele este „unicul și cea mai potrivită hrană pentru copii”, dar acestora să nu li se dea vin decât după vârsta de 18 ani, deoarece le pricinuiește multe necazuri în viață.

Lereboulet scria că „ vinul bun, servit cumpătat, rămâne întotdeauna un compliment al băuturii”. Socrate considera „ să bei vinul cu înțelepcine, atât cât înveselește sufletul și întreține buna dispoziție, ca uleiul flacăra”.

Boilleau a închinat un cântec vinului „ a ști cum să bei un vin bun este o artă”, iar Baudelaire scria „ cine știe să deguste un vin bun, știe să soarbă din el picături de geniu”.

Vinul i-a inspirat pe mulți artiști din toate timpurile, din domeniul coregrafiei, al artelor plastice, dar mai ales al poeziei, pagini întregi rămânând scrise în piatră, de la Homer și Horațiu până la Eminescu, de la Goethe până la versurile lui Georg Trakl.

Poetul persan Hafiz cântă darurile date omului de către vin cu măreție:

„Fie-i binecuvântată flacăra trandafirie,

Ea-mi dă-mbujorarea sacră, rumenă de bucurie!

Mîna ce-a cules ciorchinii fie binecuvîntată,

Iar piciorul ce-l mustește, șchiop nu umble niciodată.”

Și gastronomul Alexandru Osvald Teodoreanu scrie:

„Vinul are culoarea amurgului de toamnă și mirosul grădinilor.”

„Vinul vechi e mai bun și prietenul vechi mai de preț.”

„Pământul mirosea umed a ploaie, a ciuperci, a pivniță bătrână, a vin de Cotnari, a tufănele și pelin.”

„Nici în prisacă și grădină

Și nici într-un întreg grînar

Nu e mireasmă și lumină

Ca într-un strop de Murfatlar! ”

Feteasca Neagră – „Rubinul vinurilor Romanesti”

 

Sosind  în Locanta Jariștea la ceas de seară, Princepele scenei noastre Ștefan Iordache obișnuia să comande, neapărat pe o veche tabla de argint cu toarte întoarse, o friptură de carne roșie ca patima neostoită, înecată în sosuri ticluite cu chiperuri și ciușcă iute, stropită cum se cuvine cu o carafă din licoarea rubinie a vinului de soi neaoș, numit în popor și „Poama Fetei Negre”, „Păsărească Neagră” sau „Coada rândunicii”.

Cinstitul vinaț făcea să tresalte de bucurie sufletele acelor tarabostes ai Daciei din negura cronicilor …dar o făcea cu prea multă temeinicie, așa încât temutul Burebista, întregitorul împărăției getice și marele dușman al semețului Cezar, temându-se că războinicii săi vor uita meșteșugul armelor, poruncit-a ca toate vițele de Fetească Neagră din întinderea stăpânirii sale să fie degrabă pârjolite. Har lui Zamolxis, a sa poruncă nu a fost ascultată de toată suflarea podgorenilor de demult, așa încât azi,  umili urmași ai luptătorilor daci, noi încă ne mai putem bucura de nobila băutură, cu tușe de gust părelnic amintind de coacăze negre, mure sau prune uscate! Și chiar de scorțișoară, după învechirea în butii de stejar încercuite cu fierul înroșit de sânge al săbiilor luptătorilor ce plecau în aprige bătălii sub stindardul capului de lup cu trup de șarpe…

Acest vin binecuvântat se potrivește cu o samă de alese minunății  în cuhnii pe talgere și pe tipsii: afumături și mezelicuri, fripturi mustoase pe jar, tocănițe picante din carne de râmător, miel la tavă, vânaturi cu sos și păstrămioare uitate la fum și vânt. După cum, pentru cunoscătorii tainelor sorbitului dumnezeiesc din cupe și pocaluri, poate fi răsplata unui ceas petrecut în tihnă cu prietenii.

Veniți de închinați la Locantă un pahar scăldat în bogăția gustului și aromelor de FETEASCĂ NEAGRĂ!