VEGELUL

În Ţara de Sus, moşia vegheată de oasele voevodului Ştefan, pe obcina aflată între pământ, poveste şi cer, se înfăptuieşte de fiecare dată, la săritoarea spre anul ce vine, străvechea diată a Vegelului.
Într-un ciubăr cu apă neîncepută, fetele din sat, fiecare pe rând, picură stropii galbeni de ceară, din lumânarea aprinsă întâiaşi dată în noaptea de înviere şi păstrată peste an sub icoane, larii şi penaţii casei.
După aşezarea rotocoalelor de ceară în noaptea trecerii, copila românului îşi cunoaşte norocul: de se va închipui cruce soţul îi va fi popă, vor avea casa îmbelşugată; de va fi puşcă sau pieptine se va duce după un pădurar, soarele îi va lumina fereastra în mai toate zilele anului; de va fi automobil o va lua un dipotat, va fi cocoană mare; de se formează fiare cetluit hoţii la ocnă, va avea viaţă cu primejdie ,se va însoţii cu furii.
Este greu de tâlcuit voinţa ursitoarelor, spre o pildă, în satele dinspre munte, automobilul înseamnă tâlhar şi fiarele de cetluit menesc a doamna mare, nevastă de primare sau prefect.
Apoi codanele, mai vesele, mai triste, cearcă a trage cu ochiul la Vegelul flăcăilor, tot serbare ascunsă, după alte nestrămutate legi.
Moşii satelor, de-i întrebi, nu mai ştiu ce înseamnă Vegelul, iar obrazele subţiri, ei, aceştia au revelionul lor, dar cuvântul „vegel”, rămas înlâuntrul naţiei, cu înţelesul său adânc, vine de la vigil-treaz peste noapte. „Vigil ignis” – Focul veşnic aprins pe altarul Vestei.