Corola de minuni a tingirii române… (despre o bucătărie „transnațională”)

Corola de minuni a tingirii române…

(despre o bucătărie „transnațională”)

 

Eu nu strivesc corola de minuni a… tingirii, tablalei, tipsiei, tigăii, tuciului, tepușei, talgerului, tăvii, oalei, cratiței, blidului, cantei, patelniței, sahanului, fandilei, lespidei, șerpencăi, rainei, rânelului, surbancăi, crăstoalei, moșoaicei, lăscăioarei, hârbului, laboșului, răvarului, covatei, ulcelei, strachinei, căldării, garniței, castronului, ciubărului, vedrei, marmitei, hârdăului, ceaunului, chiupului… Carevasăzică petală cu petală din floarea cuhniei moldo-valaho și bănățeano-transilvane de demult, fie ea dintr-un bordei din Bărăgan sau dintr-un caravanserai de pe Podul Beilicului, dintr-un birt de la Obor ori dintr-o locantă de pe Podul Caliței, dintr-o magopeție ori prepanație bucovineană sau din soba unui socaci ardelean, dintr-un han sadovenian sau făgădău ori ceardă de peste Carpați, dintr-un bufet „automat” Herdan aflat în blocul ARO, la care veneau boemii interbelici, sau din Bufetul de la Șosea ridicat de Ion Mincu, dintr-o bistrou ori braserie à la Micul Paris, dintr-o berărie caragialeană cum era Gambrinus sau dintr-o cantină muncitorească postbelică în care fusese osândit să gătească Iosif Strassman, elevul lui Escoffier, din stabilimentele mandatarilor ca Bumbești, Doi Cocoși sau Frații Chivu, dintr-o cârciumă în care cânta Maria, fata florarului Ioan Coandă Tănase din mahalaua Cărămidarii Vechi, ori dintr-o crâșmă de unde răsunau isonurile lui Zavaidoc, dintr-o grădină cu grătare ca Leul și Cârnatul, Suzana ori Luzana, din localul lui Iordache Ionescu unde sfârâiau mititeii botezați de Orășanu, dintr-o bodegă, zahana sau ospătărie de mahala regățeană – La Trei Ochi sub Plapomă sau, dimpotrivă, dintr-un restaurant dichisit, precum Capșa, în care poposeau spre a-și astâmpăra foamea deopotrivă capetele încoronate ale împărățiilor și capetele luminate ale slovelor, ca să nu mai vorbim și de cabaretul culinar al Jariștei ținut de Kera Calița…

Să te ții, așadar, de o mare petrecere, chef, chermeză, zaiafet, bairam, chindie, ospăț,  chiolhan, guleai, refenea, festin, praznic, soarea sau banchet franțuzit în lumea binecuvântată de demult, în care se putea bea cu balerca pe o străduță lăturalnică dintr-un colțișor de urbe în care se aflau mai multe cârciumioare decât biserici dar se putea ține și un sofisticat duel culinar în agora desăvârșitei gastronomii de pe Podul Mogoșoaei a lui Donat Hugues, în care se întreceau în rafinamente culinare Ionel Isvoranu, unchiul lui Alexandru Marghiloman și Don Aladro, ministrul Spaniei la Bucuresci – ce desfătări procopsite cu tocăniță de potârniche, cremă de anghinare, galantină de bibilici și șarlotă Pompadour!

Drumul de la stufat cu multă ceapă și usturoi bine dustuite și sărmăluțe levantine de rit nou (în foi de viță, varză murată, lobodă, tei, țelină sau leuștean) la consommé de broască țestoasă și caviar de Vâlcov se putea parcurge tur-retur cu mare ușurință, asemenea itinerariului istoric de la saraiglii, baclavale, cataifuri și „babe opărite tare bune” la savarine, amandine, mascote, doboșuri ori prăjitura de ciocolată fină care imita cilindrul Mareșalului Joffre sosit în vizită în capitala României Mari de după Primul Răzbel.

„Dodoloața” Românie a fost dintotdeauna un ceaun care fierbe cu bulbuci și în care s-a mestecat cu făcălețul necontenit, fie că era vorba de mămăligă din mei a dacilor sau de cea aurie din făină de porumb de mai târziu. Câte neamuri și seminții au trecut sau au rămas pe aici – toate au lăsat urme nepieritor de gustoase în limbajul bucătăriei „trans”-naționale. La întretăierea drumurilor caravanelor orientale sau a caretelor cu lipscănie ale lui Hagi Tudorache, cel din mahalaua Oțetari, ori pe urmele lăsate de atelajele ce cărau cazanele enorme în care fierbeau boi întregi pentru a sătura legionarii romani, ienicerii și spahiii osmanlâi, cazacii ori honvezii din armiile care au călcat târâmurile danubiene și carpatine, focul a dogorit mereu în vatra unui popor urgisit dar care a avut mereu poftă de mâncare, în care a presărat și belșug de mirodenii aduse de corăbiile care-și aruncau ancorele în apele din Porto-Franco, Tomis, Durostorum sau Vicina.

…Pohta pohtelor fără de sațiu! Pentru români – …dar nu numai! – Historia poate fi, în fond, citită ca o mare Carte de Bucate, de la Apicius la Vatel și Păstorel sau de la Kogălniceanu și Negruzzi la Sanda Marin.