FARMECE

La Crăciunul cel mic, în clipitul zorilor, Arghiriţa cea bălaie s-a strecurat în tindă pe furiş, spălându-şi faţa cu apa neîncepută din doniţă, îşi cânta păsul ei, de fată în floare:
Bună dimineaţa, apă albastră!
Fă-mă mândră şi frumoasă.
Apă albă, pomiroasă.
Mă spală, mă fă crăiasă,
Să le plac flăcăilor,
Ca vinul boierilor,
Fă să fiu ca sfanţul soare.
Când răsare,
Cum e mărul plin de floare,
Ca o capră bourată,
De gura lumii lăudată,
Şi dă-mi Doamne, dă-mi bărbat.
Fie cât de blăstămat,
Dar să aibă clop pe cap.
Şi peste an, bălaia Arghiriţa şi-a împlinit voia, cu cele bune şi cu cele rele şi s-a dus la casa ei.
Iar sus, la schitul din munte, arhimandritul Nichifor scria în bucovna sa, cum sufletul omului, trestie gânditoare, se roagă şi nu ştie ce-şi doreşte, neştiute sunt cărările vieţii pământene şi toate-s după voia Domnului.
Dă-ne Doamne, precum Ţi-e voia. în anul ce vine!