SFÂNTUL ŞTEFAN

SFÂNTUL ŞTEFAN
Constantin Hagi Dimitriu, reîntors în casa prunciei sale, in Zagora Tessaliei, a lăsat şcolii de sub buza muntelui, întreaga sa agoniseală de hrisoave şi manuscripturi.
Şi spune cronica sa cum ajuns-a pe culmile deşertăciunii oamenilor, marele protosinghel Calinic, Mitropolit al Proilavului şi, s-anfruntat cu mereu neiertătoarea stihie de la Istros.
în vremea apelor mari de fiecare an, mulţime de sale ieşeau de sub cuvântul Domnului şi de sub pavăza sfintei eclesii, şi a chemat Preasfântul Mitropolit la sine şapte monahi din adunarea de obşte a Derventului, i-a uns cu mir în harul şi slujba diaconiei şi fost-au puşi pe calea uitatelor sate ale oierilor băltii.
Cei şapte chemaţi spre slujba neamului lor s-au numit: Ştefan, Filip, Prohor, Nicanor, Timon, Parmene şi Nicolae.
Cuvântul şi lucrarea diaconului Ştefan se întindea din aşezarea Gropenilor peste nemărginirea câmpiei, înspre marginile ceriului, peste argintul salciilor şi unduirea stufului.
Iar când unda mâloasă şi-a început forfota şi înmulţirea de fiecare an, diaconul a ieşit în faţa Dunării, cu semnul crucii ridicat deasupra capului şi, in cuget cu liniştea cuvântului sfânt.
Dar apele aveau poruncă mai tare, tainic au supt cotul malului pe dedesubt, şi diaconul Ştefan a fost totuna cu fluviul, purtat înspre mare, într-un vârtej de plaur şi trunchiuri putrezite.
Constantin Hagi Dimitriu îşi încheie povestea: amarnică maică Dunărea şi-a vrut fiul înapoi, la sânul ei.