Iubirea cu foc și zărganul pe plită sfidează eticheta vremurilor

În vara lui 1937, stațiunea Carmen Sylva fremăta ca o orchestră înainte de ridicarea baghetei. Doamne distinse în rochii vaporoase de tul ivoriu coborau spre plajă ferite de torpoare cu umbreluțe de dantelă, domni cu pălării Panama discutau politică pe terasa cazinoului ridicat de arhitectul Arta Cerchez la indicația socrului său Ioan Movilă, iar marea își izbea valurile de dig cu o disciplină aproape vieneză. Într-un colt al plajei, doar zănateca Mița cuteza să apara cu un costumaș de baie în dungi, destul de decoltat – abia până la genunchi, care îi punea în evidență formele spre disperarea polițailor care vegheau la respectarea bunelor moravuri.

Irina Mavrodineanu, fiică de magistrat din București, venise pentru „aer și liniște”, cum amintea în scrisorile către mama ei. În realitate, fugise de o logodnă aranjată cu un avocat ambițios, pe care îl îngăduia, dar nu-l iubea. În fiecare dimineață cobora pe plajă și se așeza departe de lumea simandicoasă, mai degrabă aproape de pescari, cu un volumaș de poezii de Minulescu sub braț: „A fost un vis trăit pe-un țărm de mare,/ Un cântec trist, adus din alte țări/ De păsări albe, călătoare,/ Pe-albastrul aurit de-atâtea zări…”.* Alteori, se urca la bordul acelei Bateau ivre a lui Rimbaud: „La tempête a béni mes éveils maritimes./ Plus léger qu’un bouchon j’ai dansé sur les flots/ Qu’on appelle rouleurs éternels de victimes,/ Dix nuits, sans regretter l’œil niais des falots!”. **

Acolo l-a întâlnit pe Luca. Înalt, cu părul negru cârlionțat și o mustață îngrijită, care contura expresia chipului ars de soare ca o linie fermă trasată cu cerneală Waterman. Nu purta costum de baie englezesc, nici nu știa să danseze foxtrot. Era mecanic pe un vas comercial care ancora periodic în portul Constanța. Venise la Carmen Sylva pentru câteva zile de odihnă, cu mâinile încă mirosind a ulei de motor și sare. Când i-a vorbit prima dată, nu i-a făcut complimente. I-a spus doar că ține cartea invers.

Irina a râs — un râs pe care nu și-l recunoștea.

Întâlnirile lor au devenit ritual: dimineața, pe plajă, unde el îi povestea despre orașe pe care ea le știa doar din romane — Marsilia, Alexandria, Pireu. Seara, se strecurau pe faleza luminată slab, departe de orchestra hotelului, și ascultau marea. El o învăța să recunoască vântul după miros; ea îi recita versuri și îl învăța să pronunțe corect numele poeților francezi.

Apoi, într-o zi, el a poftit-o în mica tavernă de lângă cherhana, fiindcă – nu-i așa? – mugurii unei iubiri curate înfloresc cât se poate de natural într-o cuină sau magopeție.

-Să încercăm un zărgan la plită cu mujdei și lămâie, în stil pescăresc!

-Ce este acela zărgan? – întrebă ea rușinată. Nu am auzit niciodată…

-Aaaa, schiță el un zâmbet. Nu ai mâncat niciodată acest pește cu oase verzi-albăstrui?!

-Cum așa? Verzi-albăstrui?

-Da, uneori chiar turcoaz…

Kir Ianuli le-a adus un frumos zărgan proaspăt, ales din năvodul primei bărci întoarse din larg, apoi l-a curățat de viscere, l-a spălat bine, l-a crestat de-a latul în trei locuri pe o parte, l-a frecat ușor cu sare grunjoasă, a râșnit deasupra niște piper, a aruncat și niște fulgi de ardei iute uscat, a îmbuibat peștele cu căței de usturoi zdrobiți într-o presă mică de argint, a stors o limonă peste el, apoi l-a lăsat un sfert de ceas să se odihnească pe un talger, pentru a se marina în grabă.

-Se face bine într-o tigaie grea de fontă, dar noi îl vom pune pe plita încinsă vârtos…

Kir Ianuli a stropit peștele cu ulei de olive și l-a întors pe cealaltă parte după nici patru minute, cât fluierul de abur al sirenei unui bastiment și-a anunțat intrarea în portul din apropiere. Asta a fost tot, zărganul are carne fină, se gătește repede — când pielea devine ușor crocantă și carnea albă se desprinde ușor de os, e gata. Pătrunjel verde mărunțit a căzut apoi în ploaie peste pește și de nicăieri, parcă, s-au ivit tuciul cu mămăligă, un castron cu salată de pătlăgele roșii și ceapă și o carafă cu vin alb sec de la Sarica Niculițel. Pescarii spun că zărganul nu trebuie încărcat cu multe arome și mirodenii. Dacă e foarte proaspăt, sunt suficiente doar sarea, piperul, usturoiul, zeama de lămâie Zambettaki din Creta și… un foc bun. Aroma ușor dulceagă și carnea delicată a peștelui te cuceresc pe dată și te îndeamnă să iubești.

…Într-o noapte, furtuna a lovit stațiunea. Umbrelele au zburat, iar lumea bună s-a retras speriată în camerele cu obloane trase. Irina a fugit însă spre țărm. Vasul lui Luca trebuia să plece în zori, iar marea devenise periculoasă. L-a găsit ajutând pescarii să lege bărcile.

— Nu pot pleca fără să știu dacă vii, i-a spus el, simplu, fără patetism.

Ea a înțeles atunci că dragostea nu semăna cu pianul din salonul mamei, nici cu politețea logodnicului. Era aspră, sărată și neașteptată, ca marea din fața lor.

În dimineața plecării, lumea bună a văzut ceva ce nu putea încadra în eticheta lumii bune: domnișoara Mavrodineanu urcând pe puntea unui vas comercial, cu o valiză mică și fără însoțitor. Logodna a fost ruptă, familia scandalizată, iar ziarele mondene au șoptit despre „nebunia de la Carmen Sylva”.

Ani mai târziu, când stațiunea și-a schimbat numele în Eforie Sud, o femeie cu părul prins neglijent și cu pielea feței măslinie și ușor ridată cobora uneori pe țărm, ținând de mână un copil. Privea marea cu un zâmbet liniștit.

„A fost un vis, un vers, o melodie,/ Ce n-am cântat-o, poate, niciodată…/ Nu vom ști-o, poate, niciodată…/ Eu cred c-a fost o scurtă nebunie!…”***

Rezervațiuni la numerele de telefon :  0721 961 936 / 0775 609 233 / 0770 948 868!