Muzichiia scripcarilor

Punte peste timp cu lăutarii Locantei Jariștei

„Cânta un balaoacheș cu o diblă spartă și strunele din păr de cal puse alandala…” – în vremurile de demult, acest dagherotip cu muzichiie de bâlci avea noima lui dar acum el pare pierdut în negura unei lumi ce nu mai este. O dată cu trecerea veacurilor, ba chiar și doar a luștrilor, timpul și timpurile s-au schimbat într-atât încât urmașii lăutarilor de altădată, după ce vor fi fost sloboziți, au ajuns – ca Năstase Ochialbi – să cânte la curtea țarilor de la Sankt Petersburg ori în saloanele lui Carmen Sylva de la Peleș, precum Dimitrie Dinicu.

Venind pe jumătate dinspre Sakuntala arată și pe jumătate din mitul lui Pan, lăutarii au fost și încă sunt o rara avis concertistică a strunelor și alămurilor. Adesea, cum a făcut și Barbul, cobzarul de pe ulița ieșeană a Frecăului, nici nu aveau habar de notația cu știme, dar îl uimeau cu glagoria lor melodică pe Liszt Ferenc, cel tocmit pentru un voiagiu pe la curțile moldave abia desprinse de evul fanariot. Apoi, venind iute din cârciumioarele din Obor sau Cavafii Vechi, au umplut sălile de repetiții ale Conservatorului, silindu-și dascălii gomoși adunați din cele patru zări ale Evropii să le coasă petlițe de mătase pe umilele lor mindire, preschimbate ca prin minune în smochinguri și fracuri prin casinele din Nizza sau Karlsbad.

Cei ce au fost cândva robi mânăstirești au ajuns fără zăbavă prețuiți mesageri ai amorului pe sub logiile iatacelor domnițelor și artizanii chiuiturilor dinspre ziuă în birturile din mahalalele luminate. Dar și tovarășii strașnicilor chefuri de la Cârciuma din Pădure ai unor mari petrecăreți de viață lungă, cum erau Nicolae Filimon și Cezar Bolliac: „Scoate calul, pune șaua, vreau să plec,/ Pe la poarta mândrii mele vreau să trec./ De-oi găsi-o-n poartă, fraților, vă jur,/ Am să-i frâng mijlocu-n brațe și pe cal s-o fur.// La cârciuma din pădure, măi, cârciumar, măi,/ Să bem vin, să mâncăm mure, măi ,cârciumar, măi,/ Și de-i vedea că mă-mbăt, măi, cârciumar, măi,/ Să nu-mi dai drumul să plec, măi, cârciumar, măi.// Adu vin, adu pelin, măi, cârciumar, măi,/ Să bem, să ne veselim, măi, cârciumar, măi,/ Să se ducă vestea de mine, măi, cârciumar, măăăăi,/ C-am băut și-mi este bine, măi, cârciumar, măăăi!”.

Peste alte câteva decade, la locanta lui lui Iordache N. Ionnescu, la numărul 3 de pe stradela Covaci, unde părintele lui Nichipercea, hâtrul Orășanu, a botezat mititeii, veneau Iancu Caragiale, George Ranetti şi Radu Rosetti ca să-i asculte pe alde Sava Pădureanu, Barbu Ciolac, Lică Ştefănescu, Nicu Buică sau pe părintele „Ciocârliei”, naistul Angheluş Dinicu.

Ca să nu mai vorbim de puzderia de birturi ale Bucurescilor Vechi, cum era cel pendinte de Hanul Roşu din Căldărari, ori Birtul lui Toboc, din colţul străzii Carol, ca și cel al lui Ghiţă Berbecul, de-o teapă cu cel al lui Costică Marinescu-Purcel! Aici se veseleau gazetarii cu redingote scrobite amestecându-se în devălmășie cu poporenii ce purtau surtuce peticite și beau vinul cu balerca, ascultând vrăjiți litaniile lăutarilor peregrini, de felul lui Nea Pistol, trubadurul stabilimentelor într-o rână din Tei-Floreasca.

Cu toții se trăgeau însă din viersuirile măiastre ale cânticelor de lume ale lui Anton Pantaleon-Petroveanu, scrijelite cu o peniță boantă dar luminată de har în Spitalul Amorului sau Cântătorul Dorului: „Of! Numai pociu de ostenit/ Tot umblând după iubit/ Şi nimic n-am folosit.// Minţile mi s-au smintit,/ Tălpile mi s-au belit,/ Unghile mi s-au tocit.// Of! Potecile-ncrucişând,/ Buturugile izbind/ Şi glodurile lovind.// Nu ştiu alţii cum găsesc/ Şi pe placul lor iubesc,/ Ca mine nu jinduiesc.// Of! E vr’un farmec la mijloc,/ Or că-s eu sec de noroc,/ Şi ursit să arz în foc.// Dorul meu nu are leac,/ Că cui plac, mie nu-mi plac,/ Şi care-mi plac, eu nu le plac”.

Acolada se închide mângâios pentru auzul comilitonilor cu puntea peste timp a Tarafului Crailor de Curtea Veche, diriguit de starostele Chiriac Haralamb, așa cum a fost netăgăduit orânduit la Jariștea Locantă de către dumneaei, jupâneasa cu trei sute de pălării fantaste, Kera Calița. Muzicanții de aici, slăvind pe note cetele îngerești, sunt mereu gata să pornească petrecerea și să o țină lanț până târziu în noapte, făcând isonurile să răsune ademenitor, îmbiind dezlegarea limbilor și mărturisirile afectuoase ale firilor înamorate. Ei se dedau zaiafetului colorând serile cu zvonuri dulci dar pișichere de scripcă, armonică, cimbal, flută cu muștiuc, ancie și clape, bașca un contrabas vrăjit, de-i mai zice broancă sau gordună. Dimpreună cu ei, Hrisanta, Fatima Gitană, bucățică ruptă din stirpea lăutarilor de mătase, își cinstește moștenirea muzicală, reiterând teme vechi în veșminte de potpuriuri noi, iar Leonard timbrează lumea cântecului cu vocea sa caldă, îndelung exersată în atâtea și-atâtea balade desprinse de pe meridianele portativului.

Să vibreze coardele neștiute ale sufletelor la Jariștea Locantă, căci aici nu-i loc de gâlceavă ci de reînnoită desfătare! Aferim, boieri dumneavoastră!