Poveștile marilor lăutari de altădată din Bucurescii Vechi reînviate la Jariștea Locantă

În Bucureștii de odinioară, ființau puzderie de locante pentru toate buzunarele, care ofereau tratații pe măsură. Ca să aibă cât mai mulți mușterii, jupânii tavernelor, bodegilor și birturilor mai răsărite, băgau mâna adânc în pungă și aduceau să cânte tarafuri cu muzicanți de mătase, știutori sau nu ai știmelor însă cu urechea formată pentru a prinde pe dată cele mai încântătoare triluri și ecouri sonore. Cu mult înainte ca urbea dâmbovițeană să devie Micul Paris, ea avea o dulceață aparte a plăcerilor de tot soiul. Românilor le plăcea să benchetuiască vârtos, să cânte în rând cu lăutarii și să se bucure de viață din plin. Ca mai toți cei din Balkania, ei au avut dintotdeauna știința lor de a se înfrupta din tot ce e mai bun pe lume de a gusta fără opreliști din mizilicuri și roadele cuhniei, ascultând  cântăreții de local în compania unei baterii de vin puse la rece. Despre acest timp privilegiat vorbea hronicarul muzical George Sbârcea, cunoscut în calitate de canțonetier drept Claude Romano: „București, oraș al cântecului sub ceruri largi de vară… București a dăruit, prin compozitorii și interpreții săi, melodii în care se răsfrânge un ciob din sufletul nostru, al tuturor. Bucurie și îngândurare, amieze și nopți laolaltă, cântecele Bucureștilor de odinioară reflectă totul, cu candoarea simplității. Toate răsunau pretutindeni, reînviau din pâlnia patefoanelor, se înălțau spre bolta teatrelor de revistă și făceau bucuria tineretului epocii”.

Dar, cu mult înaintea unor Jean Moscopol, Titi Botez,  Zavaidoc sau Cristian Vasile sau, mai aproape de vremile noastre, a unor Ion Luican sau Gică Petrescu, în cârciumile bucureștene sau în casele boierilor și dregătorilor din Principate au putut fi auzite dinastii întregi de lăutari binecuvântați de pronie. Un Barbu Lăutaru, bunăoară, a stârnit admirația lui Franz Liszt cu prilejul trecerii acestuia prin Moldova, în iarna anului 1847, la Iași. Săptămânalul francez „La Vie Parisienne” relata că, cu ocazia acelui mosafirlic, starostele scripcarilor de soi a reprodus o improvizație de-a lui Franz Liszt la prima audiție, atunci când compozitorul maghiar a făcut un popas la conacul lui Vasile Alecsandri: „Lăutarul se întoarse către taraful său şi după ce puse scripca la gât, începu a cânta. Nimic nu fu uitat, nici trilurile, nici arpegiile, nici variaţiunile cu notele repetate, nici acele adorabile treceri din semiton în semiton care-i sunt atât de obişnuite, pentru a reveni la întâiul său motiv. Barbu Lăutarul cânta cu amănunţime pe scripca sa toată improvizaţiunea pianistului ce asculta înspăimântat opera, care cu un moment mai înainte o cântase pe clavir pentru întâia dată şi pe care poate o şi uitase…”.  Se spune și că Barbu Lăutarul ar fi fost văzut cântând „Hora Unirii”, în 24 ianuarie 1859, în faţa prăvăliei lui Petrea Bacalu.

Înainte vreme însă, Antonache Pantaleon Petroveanu – zis și Anton Pann –, fiu de căldărar din raiaua Slivenului, cânta noaptea întreagă dimpreună cu Domnul în rădvanul lui Ghica-Vodă alunecând pe stradelele înzăpezite ale Bucurescilor, oftând amândoi din greu pe acordurile de la „Până când nu ne iubeam” și „Când toca la Radu-Vodă”, cerându-se cei doi degrabă internați în „Spitalul Amorului”.

La Jariștea Locantă, Kera Calița a cultivat încă de la înființare, cu mai bine de trei decade în urmă, muzica lăutărească de înaltă clasă. La începutul începutului, atracția stabilimentului erau cele două frumoase acordeoniste Cornelia Catanga și Nunuța Luțescu (a cărei fiică, Siminita, va ajunge solistă la Operă). Mai târziu, chiar și în ziua de azi, comilitonii se pot bucura de cântecele de petrecere ale lui Aurel Pădureanu, strănepotul marelui Sava Pădureanu, favoritul Țarului Alexandru al III-lea, și soțul Catangăi. Țambalagiul Ion Miu Solomonarul, cel apreciat de Andre Rieu, este un interpret desăvârșit, care poate cânta orice la instrumental său, inclusive piese clasice simfonice sau muzică de jazz. Și Solomonarul, în zile de grație, încă mai poate fi văzut pe scena cabaretului culinar al Jariștei.

Astăzi, sub privegherea Jupânesei, starostele Chiriac Haralamb croiește, seară de seară, noul alai de sunete ce întovărășește voia bună din local. El însuși un meșter învățat al saxofonului și al altor instrumente de suflat, poate oricând schimba ritmurile, jonglând cu osebite partituri, de la baladele poporane ale mahalalei luminate la muzica de jazz, ori de la acordurile senzuale ale romanței interbelice la armonia misterioasă a cântărilor bizantine de rit nou.

La dreapta lui, își acordează cu măiestrie vioara însuși Vipie Vipoi, descendent al magicienilor sonorităților levantine ale tarafului boierilor Slătineni din Craiova acelei Kleine Walachei statornicită la Passarowitz pe când se mijea de veacul al XVIII-lea.

La clarinet, își răsfață auditoriul nepotul favorit al lui Constantin Tănase, un mare lăutar vasluian care a cântat un sfert de secol în big bandul unicului Sile Dinicu, Nicolae Tănase „Privighetorul”.

Strunele contrabasului sunt mânuite de un alt virtuoz – Botea Lae Chioru, personaj de poveste al muzicii lăutărești, pe care a învățat-o din familie, încă înainte a ști ceti și scrie.

Iară țambalul este ridicat la rang de artă de Florian Bob Lambru, o rubedenie privilegiată a marelui Fărâmiță Lambru, de la care va fi moștenit știința de a trece prin athanorul unui vis muzical orice fărâmă neînsemnată de realitate.

…E de ajuns o singură clinchetire a clopoțelului de argint al Kerei Calița pentru ca feeria de sunete să se dezlănțuie în fiecare seară! Să cânte Taraful și să alunge toate tristețile lumii!