Muzichiia scripcarilor

Dintotdeauna, marile case boierești și curtea domnească, adeseori și locantele de soi, au avut marile lor tarafuri, care le-au binedispus serile și le-au împodobit cu alese isonuri Sărbătorile. 

Muzichiia scripcarilor de demult se auzea de la bodegile și birturile de pe malurile Dâmboviței și era leac de alinare pentru orișice 

suferință: „Zi, lăutare, cântarea aia de jale, să mă răcoresc un pic, lângă o carafă cu vin!”. Nu se putea închipui nici măcar vreo tavernă în Vechii București fără măcar un balaoacheș cu diblă din care picura lapte și miere, necum note muzicale, căci dumnealui nici c-avea habar de portative și diezi. Avea, în schimb, un simț înnăscut de a ține cu măiestrie ritmul, căci „degetele îi jucau dumnezeiește pe strunele bine întinse și acordate după ureche în cvinte perfecte, iar arcușul cu fir de coadă de cal devenea baghetă de vrăjitor în mâinile-i dibace”. 

În timp, însă, au apărut lăutarii de mătase, muzicanți desăvârșiți, adesea școliți prin Apus, așa că lăutaria a plecat din mahalalele mărginașe dar a sfârșit prin a cuceri localurile cele mai sclivisite din inima orașului. 

La început, lăutarii erau cei mai de preț robi „de vatră” de pe moșiile marilor boieri, fiind prețăluiți și de cinci ori mai bine decât un spoitor, aurar sau căldărar. Apoi, au fost trimiși să colinde orașele lumii, din Stambul până-n Lipsca, pentru a deprinde sunete noi și ritmuri pline de ciudate farafastâcuri. Maeștrii viorii ajunseseră adevărate oglinzi ale vremurilor lor: au învățat galeșe refrene osmanlâie pentru stăpânii saraiurilor, dar și cântece grecești mai jucăușe pentru fanarioți, după cum au cutremurat sufletele nostalgice cu acorduri rusești pe vremea Regulamentului Organic. După 1848, au cutreierat iarăși Europa, învățând polci, mazurci, valsuri, și „din acest amalgam, destul de nelalocul lui la început, născându-se apoi, într-o și mai ciudată împreunare cu doina și balada veche românească, o alcătuire unică și nemaiauzită, anume acel freamăt al emoțiilor care l-a dat pe spate pe Franz Liszt atunci când soarta lui s-a întrepătruns, într-o seară de poveste, cu cea a lui Barbu Lăutaru – un soi de basm polifonic al unei cobze eliberate de opreliștile vreunui canon”, după cum ne arată în ceaslovul său un magister al istoriei muzicii noastre, Viorel Cosma. 

De peste tot, de la „Leul și Cârnatul” sau „Luzana”, de la „Nae Sacâz Sperie-Pește”, „Groapa dulce”, „Parcul privighetorilor”, „La trei frunze de viță” sau „Flora”, răsunau cântecele lăutărești ale unor adevărate dinastii de virtuozi, precum Dinicu, Ochialbi, Ciolac, Sava Pădureanu, Nicolae Buică, Moțoi sau Albeșteanu. 

Pornind la drum cu Jariștea, acum trei decade în urmă, Kera Calița și-a însușit cu temeinicie această lecție a cabaretului muzical popular, strunele vrăjite și tainicele alămuri nelipsind niciodată din Locantă. Mai cu seamă, s-a statornicit aiasta o dată cu apariția Tarafului Crailor de Curtea Veche, în care s-au produs, de-a lungul anilor, marii artiști ai urbei. 

Astăzi, sub privegherea Jupânesei, starostele Chiriac Haralamb croiește, seară de seară, noul alai de sunete ce întovărășește voia bună din local. El însuși un meșter învățat al saxofonului și al altor instrumente de suflat, poate oricând schimba ritmurile, jonglând cu osebite partituri, de la baladele poporane ale mahalalei luminate la muzica de jazz, ori de la acordurile senzuale ale romanței interbelice la armonia misterioasă a cântărilor bizantine de rit nou. 

La dreapta lui, își acordează cu măiestrie vioara însuși Vipie Vipoi, descendent al magicienilor sonorităților levantine ale tarafului boierilor Slătineni din Craiova acelei Kleine Walachei statornicită la Passarowitz pe când se mijea de veacul al XVIII-lea. 

La clarinet, își răsfață auditoriul nepotul favorit al lui Constantin Tănase, un mare lăutar vasluian care a cântat un sfert de secol în big bandul unicului Sile Dinicu, Nicolae Tănase „Privighetorul”. 

Strunele contrabasului sunt mânuite de un alt virtuoz – Botea Lae Chioru, personaj de poveste al muzicii lăutărești, pe care a învățat-o din familie, încă înainte a ști ceti și scrie. 

Iară țambalul este ridicat la rang de artă de Florian Bob Lambru, o rubedenie privilegiată a marelui Fărâmiță Lambru, de la care va fi moștenit știința de a trece prin athanorul unui vis muzical orice fărâmă neînsemnată de realitate. 

Dar, cum niciun taraf nu poate exista fără o cântăreață de poveste, Craii de Curtea Veche o au pe frumoasa Dana Safta, venită de pe plaiurile gorjene ale Mariei Tănase pentru a se preschimba în Mierla Jariștei. 

…E de ajuns o singură clinchetire a clopoțelului de argint al Kerei Calița pentru ca muzichiia de mărgăritar să cuprindă Jariștea: 

Să-mi cânți, cobzar bătran, ceva, 

Să-mi cânți ce știi mai bine, 

Că vin ți-oi da, și bani ți-oi da, 

Și haina de pe mine… 

Să-mi cânți, cobzar, din cobza ta 

Povestea de iubire 

Ce m-a făcut ca să tresar 

De-atâta fericire…