Cum câștigi sufletul unui om cu tochitura dâmbovițeană și liniștea dintre felurile de sațiu

Cu mâncare bună ademenești o dată pântecul oricui dar, în timp, îi câștigi sufletul!

 

 

…Damian Stoicescu dusese o viață îndestulată în urbea lui. Era dascăl renumit de greacă și latină la liceul de băieți, diriguitorul așezământului. Coana Marieta, soața dânsului, era fată de protopop, iar arhiereul le lăsase moștenire o sfoară de vie și destule fălci de pământ cât arenda să le înlumineze zilele cu noima belșugului în fiece toamnă. Nu fuseseră binecuvântați cu prunci însă Damian se mângâia cu gândul că, în fapt, toți învățăceii din internatul școlii erau, timp de opt ani, și copiii lui, de care se îngrijea părintește. Peste ani, ei îi treceau adesea pragul și îi întorceau binefacerile așa cum se pricepeau și ei, mai cu seamă că unii ajunseseră în funcții înalte la prefectură, bunăoară. De pildă, atunci când acoperișul liceului se cerea înnoit, gardul schimbat, iar zidurile coșcovite ale clădirii plângeau după var și bidinea…

Toate lucrurile păreau a merge înspre tihna omului bun, până când, într-o zi, coana Marieta s-a întors de la Bucuresci cu fața plină de lacrimi. Fusese să se caute la doftorii cei mari de la Spitalul ridicat de dumneaei Safta Brâncoveanu, fiica marelui ban Tudorache Balș și femeia legiuită a banului Grigore Basarab Brâncoveanu, care și-acum funcționa din veniturile de la moșiile donate de ctitoră. Slujitorii lui Aesculap ridicaseră neputincioși din umeri, Racul o rodea fără putință de scăpare, leacurile de tămăduire nemaifiind de găsit.

Pierderea credincioasei sale consoarte, după o viață dusă lesnicios împreună, l-a făcut pe Damian să vrea, dintr-odată, să renunțe la catedră și să cerce a-și căuta liniștea într-o obște de schimnici. Numai că se dovedise nevrednic de a urma calea smereniei, fiindu-i peste putință de a respecta Miezonoptica și a se trezi în faptul întunericului pentru a cânta laude lui Dumnezeu, ba uneori, ajungea târziu și la Utrenie. Frații îl priveau chiorâș, iar el va fi înțeles curând că nu avea cum primi vreodată răsplata duhovnicească a tunderii întru monahism.

Nedemn de găsirea cheii pentru înțelegerea sorții la lumina lumânării din chilie, Stoicescu și-a luat rămas bun de la viața mânăstirească și s-a reîntors printre mireni. A închiriat o cămăruță într-un orășel neînsemnat, în care trenul oprea doar de două ori pe zi, chitit să-și piardă urma în tovărășia cărților, căci ajunsese acolo cu două cufere pline cu bucoavne. „Dar hrana sufletească nu îți este îndeajuns, păcătosule!”, își zicea el, așa că după câteva săptămâni a ajuns la învoială cu gazda sa, Sevastița, să primească prânzul și cina de la dânsa. Aceasta era o femeie vrednică, văduva prezidentului judecătoriei de ocol, și l-a îndrăgit din prima clipă pe profesorul încărunțit, cu ochii triști. Și-a zis că e musai ca acesta să fie ajutat cu merinde întremătoare, că prea ajunsese să fluture hainele pe el.

Zis și făcut, în fapt zis și gustat. Cu glasul clinchetind argintiu, stăpâna cuhniei clama voios:

-Profesore, astăzi avem dezlegare la pește!

Iar pe masă se ivea un separator de cristal ale cărui despărțăminte se umpleau cu tot felul de bunătățuri, de la taramaua de icre de crăpoaică ce-și făcea veacul în japșele din vecinătate la pașteta de păstrăv afumat, adus în cobză din cetină de brad de la munte la târgul de duminică. Pescăria se învecina în chipul cel mai natural cu putință cu zacusca de vinete, salata de pătlăgele vinete și fasolea făcăluită ispititor. Curios din fire, Damian se interesa despre rețepturi, iar Sevastița îl lămurea amănunțit.

Taramaua, netedă și lucitoare, sclipea ca o cremene muiată în lumină. Albeața ei, ușor gălbuie, părea spumă domolită de unduirile iazului, bătută îndelung cu untdelemn limpede și strop de zeamă acrișoară de limonă, până ce se făcuse nespus de mătăsoasă. Mirosul ei aducea aminte de năvoade trase hoțește la ceas de seară. Întinsă pe felie rumenită, taramaua se lăsa moale și unsuroasă, cu gust domol la început, apoi mai viu, ca o șoaptă ce-ți rămâne pe buze multă vreme după aceea. Când era împodobită cu fir de ceapă tocată mărunt ori cu câteva măsline negre, părea și mai cuviincioasă, ca o jupâneasă gătită de sărbătoare.

Pașteta, ca o pecete moale a munților, căpăta irizări de chihlimbar domolit, amestecate cu umbre de fum, iar la margini păstra dârele lingurii de lemn ce o netezise cu răbdare. Mirosea a apă rece de izvor și a lemn ars încet, cu adiere subțire de piper. Când Damian o lua pe vârful cuțitului, se lăsa unsuroasă și catifelată, topindu-se pe miezul pâinii coapte pe vatră. Fumul, prins în carnea păstrăvului, îi dădea gust adânc și domol, ca o amintire de stâncă și jnepeni.

Zacusca de vinete, era ca o catifea arsă de soarele toamnei. Culoarea ei, de un brun domol amestecat cu roșu stins, purta pecetea focului și a ceasurilor lungi petrecute la ceaun. Vinetele, coapte pe jar până li se înnegrea coaja și li se înmuia miezul, fuseseră tocate cu răbdare, amestecate cu ceapă rumenită și ardei copți, toate îmblânzite cu untdelemn din belșug și sare cumpătată. Mirosul era plin: adiere de fum, dulceață de legumă coaptă și ușoară iuțeală ce gâdila nările. Nu era făcută în pripă, ci rod de osteneală și rânduială, pusă în gavanoase pentru iarnă, ca să aducă aminte, în ceasurile friguroase, de soare, de grădină și de tăciunii de sub pirostrii, aidoma unor mahmudele de aur.

Fasolea, la rândul ei, fusese fiartă îndelung, de bobul s-a lăsat moale și ascultător, apoi a îmbiat la a fi zdrobit cu făcălețul, cu pricepere, până s-a prefăcut în pomadă cremoasă, fără colțuri și fără împotrivire. Oloiul de șofrănel va fi curs în fir subțire peste dânsa, iar usturoiul, pisat cu sare grunjoasă de ocnă, îi dăduse tărie și miros ascuțit, de-i deschidea pofta numaidecât. Deasupra, ceapa rumenită până la arămiu era presărată cu măsură, făcând podoabă și gust deopotrivă, îmbogățită prepuielnic și cu ceva zvâcnet de usturoi.

 

Salata de vinete avea și ea chițibușurile ei. Pătlăgelele lunguiețe erau mai întâi coapte în voie pe plită la foc blând de coceni, apoi lăsate la adăstat un sfert de ceas într-un blid mare acoperit, după care erau curățate cu grijă de coajă, tocate cu un satâraș de lemn și lăsate să se scurgă toată amăreala. Abia apoi venea toată iscusința, întrucât ele se amestecau cu ceapa tăiată în cei mai fini solzișori, se presăra un praf de ceapă și se contopeau temeinic cu un gălbenuș de ou fiert frecat cu unul crud, în timp ce era lăsat să curgă și un firicel de untdelemn de floare curat, de prima presă. Când totul fu gata, salata se decoră cu rondele de pătlăgele roșii și câteva olive, iar castronul se dădu la rece câteva ceasuri.

Pe măsură ce distinsa gospodină desvăluia aceste taine, dar și multe altele, propice calendarului unui suflet înfometat, profesorul Stoicescu începea să prindă coloare în obraji și să nu-și mai simtă deloc trupul vlăguit de neputințe. Ajunsese să aștepte cu înfiorare așezarea bucatelor pe masă, căci Sevastița venea mereu cu câte o minunăție ce îi cotropea simțurile și-l făcea să fantazeze pohticios.

Adesea, inima îi bătea cu putere când primea astfel de vești uluitoare, însoțite de ademenitoare miresme:

-După cum se știe, suntem în zi de frupt, așadar pune-ți la gât șervetul și pune-te numaidecât la treabă, căci tocmai am scos de la cuptor tochitura dâmbovițeană!

Iar pe masă apărea ditamai blidul de aramă în care dramuri de carne de purcel, de mânzat și de clapon se învecinau cu rondele de cârnați vânătorești, plutind deopotrivă în clăbucii sosului bogat de pătlăgele roșii aite, dat într-un clocot și dres cu slatină, chiper, cimbru și coriandru, dar și – ce poznă uimitoare, aproape de neînțeles pentru un neofit! – cu o lingură de miere de mană.

Carafa cu licoare de buturugă era și ea nelipsită. La tochitură, care ar fi putut fi a unui bey de nu ar fi avut drag și de bucățele osebite din carne de râmător, se potrivea un vin negru, vârtos, de țară. Turnat în pahar, cădea greu și rotund, lăsând dâre groase pe sticlă, semn de tărie și trup deplin. Culoarea lui era adâncă, de rubin întunecat, aproape cărbunos în miez, iar la margini scânteia cu licăriri vișinii. Mirosul se ridica plin și aspru, cu neliniște de strugure copt, de butoi vechi și de pământ încălzit de soarele pârdalnic. Nu era vin subțire și ușuratic, ci băutură cu temei strașnic, ce-ți încălzea pieptul și-ți aprindea obrajii. La gust, se arăta întâi dulceag și rotund, apoi își arăta colții de tanin, strângând ușor limba și lăsând urmă lungă, amar-domolită.

În fine, la finele prânzului, nu o dată se cuvenea și câte un neasemuit dulce de casă, așa cum, de pildă, era și plăcinta cu mere de Voinești, rumenă și înfoiată. Coaja ei, fragedă și subțire, foșnea ușor sub degete, lăsând să se ivească miezul plin și îmbietor. Merele, rase mărunt și stoarse de zeama prea multă, fuseseră amestecate cu zahăr brun de trestie din Ostroavele Antile și cu praf de scorțișoară din Ceylon, iar ici-colo se zărea câte o stafidă umflată de rom Jamaica, asemenea unui ochi dulce ascuns în aluat. La tăietură, aburul se ridica molcom, în vreme ce gustul era blând și împăciuitor: dulce fără să fie greoi, cu tresărire acrișoară de poamă bine aleasă, îmbrăcată în frăgezimea foii coapte. Presărată cu zahăr pudră, părea ninsoare peste holda daurită.

… Profesorul se trezea adesea perorând despre gramatică și metafore, dar zornăitul tacâmurilor îi trăda tot mai mult un alt soi de bucurie. Își ștergea mustața cu batista și rostea sentințe savante despre „armonia gusturilor”, de parcă ar fi comentat un poem.

Mica așezare, unde toată lumea se cunoștea, a început să le numere farfuriile și să facă anumite socoteli. Sevastița, însă, nu gătea ca să îi ia mințile lui Damian. La masă, între două feluri, îl asculta. Îl întreba de cărți, de lieduri, de teatre. Îi spunea cum se veselea citind snoavele lui Bacalbașa din almanahuri vechi. Profesorul descoperi că îi place felul în care ea pune întrebări — direct, fără fandoseli — și cum râde, cu ochii strălucind ca după ploaie. El, dascălul de băieți de altădată, avea acum o elevă sârguincioasă, cu șorțul curat și întotdeauna apretat, care, parcă, începuse să-și dea cu un pic de coșenilă pe buze și cu nițică funingine la sprâncene, în vreme ce obrajii îi ușor descântați cu apă de flori de salcâm. Într-o duminică, după o masă de toată isprava, Damian a rămas mai mult decât de obicei în compania gazdei sale. Ba chiar au spălat farfuriile împreună. El a ținut prosopul, ea le-a clătit. A fost un gest mic, dar aducătorul unui zvon de pâine caldă, de colaci și de turte. Când a cerut-o de nevastă, Damian n-a pomenit nici de sarmale, nici de cozonaci. A spus doar că la masa ei a învățat că rânduiala inimii e la fel de importantă precum cea a cuvintelor. Iar Sevastița a zâmbit, știind că l-a cucerit nu doar cu prânzuri îmbelșugate și cine sățioase, ci cu liniștea pe care o așeza între ele. La altar, profesorul părea mai puțin pofticios și mai mult recunoscător. Iar târgoveții cei mult bârfitori au înțeles că uneori dragostea începe cu o lingură de supă de cocoș sau o îmbucătură zdravănă de tochitură dâmbovițeană și se împlinește cu două mâini care spală vasele împreună.