Mărturisirile Conului Mihalache Kogalniceanu, destăinuiri ce m-au făcut să roșesc, să mă rușinez, dar cu neasemuită valoare literară și gastronomică
-Ce e femeia pentru tine? Ești tânăr și habar n-ai…, râse hohotind Conu Mihalache.
Junele Gratzian Mărgăritescu îl privi nedumerit și abia schiță, cu voce timidă, o jumătate de răspuns:
-Păi, coane, e idealul de frumusețe după care alergăm toată viața, nu? Sau ce…?
Bătrânul Gogălniceanu ricană de pe patul de spital:
-Ei, spanac, dragul meu! Și încă nu din cel pe care îl găsești în rețepturile mele de bucate, cercate dimpreună cu amicul Costache Negruzzi… Ai cetit, oare, opul nostru scos la văleat una mie opt sute patruzeci și unu, la Cantora Foaiei Sătești? Era pe vremea dumnealui Mihail Sturdza, fiul marelui logofăt Grigore și al Mariei Calimah, dar tu nici veniseși pe lume pe atunci…
-Am văzut tomul acasă la părinții mei, spuse Gratzian, bucuros că, în fine, îi putea face pe plac mentorului său, care părea că își dădea ultima suflare departe de țară, la Paris. Recunosc, însă, cu rușine că nu îmi vine în minte vreun rețept cu spanac de acolo, mai degrabă doar cea de felii lungărețe de caralabă trase în unt…
-Lasă-mă cu caralabele sau gulioarele dumitale! Vor fi fost, poate, mai multe astfel de alcătuiri cu spănăcel, de-i mai zice și dragavei ori măcrișul calului sau ștevie de baltă, între care prescripția cu clătite – un rând de verzitură gătită cum se cuvine, tot cu unt, și orânduită peste o clătită, apoi alt strat de cioană înmuiat în zamă și scurs bine, peste altă clătită… și tot așa până ce faci un turnuleț, peste care nu ar strica să mai pui încă un gogoloi de unt frecat cu ceva miroasne, după gustul fiecăruia… Numai că noi făceam vorbire despre domnițe și damicele, nu despre de-ale cuhniei, păcatele mele!
Chipul lui Gratzian se lumină, știind că urma un expozeu spumos despre subiectul lor favorit de conversațiune. Era îndeajuns să îl stârnești pe Conu Mihalache și acesta nu se mai oprea!
Și într-adevăr:
-Tu zici că mulieribus musai să fie cercată, ca o pârjoală frumos rumenită, după frumusețile sale.
-De bună seamă!
-Ei, bine, nici pomeneală! Cu o asemenea bucățică orișicine se poate ghiftui, însă adevăratul bucătar știe a face o poemă gastronomicească dintr-o pătlăgea storcită sau din niște curechiu vestejit. Tot așa un craidon baletează, bunăoară, cu har în budoar când are parte de o urmașă a Venerei, „marmura caldă, ochiu de piatră ce scânteie, braț molatic ca gândirea unui împărat poet”, cum postula bietul Eminovici. Totuși, eu zic că, aidoma corăbierului care știe cârmi în ape tulburi, mult mai de fală este bărbatul care poate preschimba într-o Afrodită o cocoană dintre cele hâde și într-o Madonă o taliancă ori o podăreasă. Să faci dintr-o roabă slută o boieroaică arătoasă și, într-un moment de beatitudine, când clipocește alburiu izvorul desfătării, poate chiar o regină – asta înseamnă cu asupra de măsură Artă. Deopotrivă pe canapeaua din salonaș sau pe blatul de stejar îndelung frecat cu mentă din cuhnie! Într-un opis al meu de taină, ce-ți las cu limbă de moarte să-l arzi când nu voi mai fi și să-i împrăștii cenușa la poarta unui desăvârșit tractir, am notat, precum un grămătic silitor, cele peste opt sute de astfel de isprăvi ale mele, iar acolo vei găsi nu doar spilcuite soațe de dregători, ci și mulțime de menajere cu bonete și șorțuri slinoase, nu numai guvernante franțuzite cât și femeiuști fără știință de carte din mahalalele Ieșilor ori Bucurescilor, urmașe de toată mâna ale Evei ce m-au ispititit cu mere, pere, gutui, naramze, chitre și alte poame din Grădinile Raiului, unele fructe fiind pătate, ușor mucegăite, lovite de grindină sau căzute pradă primului îngheț.
Pricepi acum ce vreau a-ți zice? Trebuie să găsești frumuseți neștiute dincolo de pohtele înșelătoare, tot așa cum gălușcele de posmag cu o mână de migdale pisate se pot dovedi mai îmbietoare decât un buture de căprioară gătit cu trufe de Piemont și stropit cu ceva licoare învechită în baric la Cotnari…
Mărgăritescul îl asculta fermecat. Iar vârstnicul satir nu contenea a-l hrăni cu înțelepciunea sa:
Conul Mihalache povestește:
-Și eu am fost ca tine cândva, un mânz nărăvaș mereu în căutarea iepșoarelor de soi. Femeia visată, însemna, în lexiconul meu, o ființă gingașă, slabă, drăgălașă, frumoasă, făcută din flori, din armonie și din razele curcubeului, nimic altceva. Carevasăzică o ființă făcută pentru amor, menită a pune în lanțuri pe eroii cei mai neînduplecați, care pentru un zâmbet te face de-ți vinzi viața din astă lume, și partea din Rai din cealaltă lume, care are un suflet ce înțelege tot ce este frumos, care pentru cel mai mic lucru câteodată plânge și altădată îi în stare să-și jertfească viața, care îi destoinică să facă faptele cele mai mari, care când îi blândă ca o turturică, când turbată ca o leoaică, care când îi crudă, când miloasă.
Adicătelea un amestec de grații, de bunătate, de duh, de cochetărie, de slăbiciuni și de tărie, a căreia mai toată viața se mărginește între a iubi și a fi iubită; o femeie, în sfârșit, este un ceva ce nu se poate nici descrie, nici numi, nici hotărî matematicește. Dar apoi am chibzuit și m-am dumirit că găsești și la noi, pentru a te bucura de toate ispitele plinătății viețuirii, destule neveste, văduve, fecioare, slute, șchioape, chioare, vornicese, bănese, pitărese, negustorițe, bacalițe, grecoaice, polace, țâgance, rusnace, ovreice, nemțoaice ori rumânce de-ale noastre și alte asemenea divine sau mai puțin zeiești creaturi ce se nasc, cresc, se mărită, fac copii, grijesc tăvi cu plăcinte și pritocesc nenumărate tuciuri cu sărmăluțe în foi de ștevie sau, dimpotrivă, de tei. Toate merite prețuite, iară nu prețăluite!
-Că bine grăiești, coane! Îmi amintesc și eu ce litvancă neasemuită am găsit bunăoară în stabilimentul din Viana ce-i zicea, parcă, Babilon sau mai știu eu cum… m-a stors de toate puterile dar m-a făcut să gust din plin toate deliciile. Și, într-adevăr, era oarecum sașie și n-o puteam bănui de vreo pricepere în mânuirea tipsiilor și tingirilor, însă asta chiar nu importă: era mai dulce ca hulubii în papiloturi, așa cum îi descriai dumneata și conul Costache – avea de toate, umplutură din maiuri cu petrinjel, șalote și ciuperci, învelitoare de slăninuță vrâstată, zemușoară de smântână tocmită cu pulbere de piper roșu, o nebunie ce îmi făcea să se aprindă toate simțămintele!
-Vezi că ajungi la vorbulița mea? Nu se află pe lume femeie demnă de disprețul unui bărbat. Trebuie cetită orice filă a cărții ei pe dos, dincolo de vreo istericală ori hiperbolică cochetărie. Și, cum ne învață Platon cel Stoic, în al său Lysis, cine este înamorat de un trup frumos și un suflet drăgălaș, nu iubește doar un trup frumos și un suflet drăgălaș, ci toate trupurile frumoase și toate sufletele drăgălașe, asta însemnând ideea de trup frumos și suflet drăgălaș!
Astfel eu nu am îndrăgit-o doar pe Ecaterina Jora, vădana polcovnicului Iorgu Scorțescu, ce mi-a venit și mie apoi nevastă juruită, dăruindu-mi trei feciori și cinci fete, sau numai pe Raluca Lamotescu, aidoma maica unei fetițe binecuvântate, născută din patima noastră nedusă la biserică, ci și pre multe altele, vreo olteancă drăcoasă cu părul ca tăciunele dar și vreo bălaie mai coaptă dar nespus de gingașă din Urlați, vreo vrânceancă năltuță, dintre cele care l-au făcut și pe contele Tolstoi să zăbovească o vreme pe plaiurile Mioriței, ori o unguroaică mai scundacă, venită dintre ceangăi, care, în unele clipe de împlinire trupească, nu zâcea decât „ioi, iștenem!”… Toate mi-au spus câte ceva, la fiecare am aflat o flăcăruie ce merita a fi ocrotită și ațâțată cu foale din piele de vițel înainte de a se preface în jăratecul ce era sortit a-mi pârjoli vremelnic inima!
-Mă luminezi, coane Mihalache, am trăit degeaba până acum și nu înțelegeam de ce vasele cu smirnă fumegândă în care socoteam că mi-aș putea găsi vreodată idealurile erau adeseori ciobite… Nu știam unde și ce să caut!!!
-Uită-te la mine: Viaţa noastră este atât de scurtă, atât de monotonă, atât de plină de supărări şi de năcazuri, încât, când ni se înfăţoşază un minut de fericire, ar fi o nebunie pentru noi dacă l-am lăsa să treacă, fără să ne bucurăm de dânsul. Iar o adunare, cât de bine alcătuită să fie, dacă nu va avea şi domnțe, va fi totdeauna monotonă şi urâtă. O împrejurare fără de cuconițe este ca o grădină fără flori, ca un bărbat fără barbă şi musteţi, ca o zi fără soare, ca o gazetă fără abonaţi, ca un şes fără verdeaţă, ca un teatru fără public, ca versuri fără poezie, ca o viaţă fără iluzii, ca un judecător fără procesuri.
…Peste ani, Gratzian, ajuns și el cu tâmplele înconjurate de ghiocei, precum un consul roman cu cunună de lauri, se destăinuia la rându-i amicilor săi: „Era în patul de suferință, dar așa cum era, lovit de soartă și chinuit de beteșuguri, a adus vorba despre femei, fie ele draguțe cuconițe sau lăptărese balcâze. Taifasul nostru l-a înviorat, s-a ridicat apoi ca pe droturi și a glăsuit cu multă însuflețire: Și acuma mi-s dragi fetele, Mărgăritescule!”.
Cu bună chibzuință se apelează la unul dintre numerele de telefon: 0721 961 936 / 0775 609 233 / 0770 948 868!
Filmarea si fotografiile au fost realizate de www.7ARTs.ro
