Misterioșii cercei din vaza prăfuită găsită la brocanta de la Sfântul Gheorghe

Era o duminică din acelea când pur și simplu îti venea să fugi de acasă. Oriunde, numai să nu mai fi silită să îți lași nările cotropite de izul de mobilă ieftină din sala închiriată undeva pe o străduță dosnică lângă Delea Veche. Nu se simțea deloc în largul ei în căsuța cu tencuiala coaptă de ani, ferestrele mici ca niște ochi obosiți, și miros de viță sălbatică prinsă de gard. Dar nu avea ce face, salariul modest de învășătoare nu îi permitea deocamdată să viseze la ceva mai bun…

În acea dimineață de toamnă târzie, Clara se plimba  printre tarabele unei brocante dintr-un colț vechi al orașului. Rătăcise în dorul lelii pe Zefirului, apoi pe Popa Soare, până ce a ajuns pe strada Plantelor, unde, într-o curte veche, în spatele unei porți de fier forjat părăginite, domnul Florescu își ținea marfa la vedere. Aerul mirosea a ploaie și lemn ud, iar vântul lovea clopotele vechi din alamă, făcându-le să sune ca niște amintiri uitate. Clara nu căuta nimic anume — doar acel simțământ umbrativ al unei povești care ar putea începe de oriunde.

Pe o masă din fundul curții, lenevea o pisică mare tărcată, care nici că se sinchisea de hărmălaia făcută de curioșii care se înghesuiau în căutarea vreunui chilipir. Acolo, printre teancuri de albume îngălbenite și rame ciobite ce încadrau frânturi de viață prinse de un dagherotip în fotografii sepia decolorate, a zărit-o. Era doar o vază veche din porțelan, cu un desen delicat de crini albi, pe care, însă, trecerea timpului lăsase un strat gros de praf care o făcea neatrăgătoare. Nu o băga nimeni în seamă, iar bătrânul anticar își pierduse de multă vreme speranța că ar putea căpăta câțiva bănuți pe ea. Nu era deosebită, dar, totuși, ceva în felul în care lumina se juca pe smalțul ei i-a atras privirea Clarei. A cumpărat-o fără să se tocmească, pe o sumă mică pentru o vechitură oarecare, iar vânzătorul, un domn cu barbă albă cu un zâmbet tainic înflorindu-I pe sub musteți, i-a spus doar:
— Alege bine lucrurile care îți plac, nu pe cele care par prețioase.

Ajunsă acasă, Clara a spălat vaza cu grijă, iar, la un moment dat, într-una dintre acele clipe astrale ce se ivesc de niciunde, înlăuntrul ei, a simțit ceva rece lovindu-i degetele pătate de cerneala cu care corectase tezele elevelor ei. Cu mânuța-i tremurândă, a scos cu grijă doi cercei cu perle și briliante cât un bob de rouă — una dintre acele contopiri delicate de simplitate și mister. Micuțele podoabe erau vechi, dar într-o stare perfectă, iar perlele albe, ușor neregulate, păreau să ascundă o historie.

Ceva o ispitea să nu se oprească aici. Hotărâtă să afle cui aparținuseră, Clara s-a întors duminica următoare la brocantă, dar bătrânul nu mai era acolo; în locul lui, un tânăr cu favoritele ca niște cotlete și o jiletcă în dungi aurii-maronii, aranja alte obiecte pe mesele cu lacul cojit. S-a oprit pentru o clipă nedumerită — avea același zâmbet pieziș, aceeași privire caldă și iscoditoare, cu clipiri ciudate.

— Tatăl meu vindea aici până anul trecut, spuse el. Moștenesc locul și poveștile care plutesc în aer…

—Nu este cu putință, se îmbufnă Clara, simțind că era pe cale să i se scornească o înșelăciune. L-am văzut cu ochii mei în duminica de dinainte. Erau aici, dânsul și o pisică mare, tărcată, care nu lua în seamă pe nimeni.

-Într-adevăr, tata avea un astfel de motan, care îl urma peste tot. Dar, după ce părintele meu și-a dat ultima răsuflare ca obol pe cadranul timpului, Tigrul, cum îi spunea el, s-a făcut nevăzut. Alaltăieri, când m-am dus la țintirim, mi s-a părut că îl văd prelingându-se pe crucile cu piatra crăpată din apropierea mormântului tatălui meu…

Anticarul cel nou părea lunatic și Clara nu a mai stăruit cu întrebările. Împinsă, totuși, de un simț ce nu și-l putea nici ea desluși, i-a arătat cerceii, pe care nu știa nici ea de ce nu îndrăznise niciodată să-i poarte, ci îi păstra, înveliți într-o batistă de dantelă, în poșetă.

-Știi ceva despre ei? I-am găsit într-o vază cu model de lis royaux cumpărată chiar de aici, duminica trecută…

-Nu se poate, nu am mai deschis brocanta de câteva luni bune! Abia m-am întors în țară; cât m-au ținut buzunarele am hoinărit prin Evropa încercând să îmi găsesc calea. Dar am rămas lefter și m-am întors aici cu gândul să vând tot ce mi-a lăsat tata, ca să mă pot urca iar în Simplon și să plec la Stambul, pe malul Bosforului, sau, dimpotrivă, spre Veneția și Trieste, pe coasta italiană a Adriaticii…

Tânărul părea că aiurează însă Clara, neînțelegând nici ea de ce făcea asta, i-a înmânat cerceii. Florescu Jr. i-a privit cu atenție, apoi a scos din buzunar o fotografie mică, cu marginile ferfenițite: o femeie elegantă din alt veac, cu un boa cu pene de struț, dansând și purtând tocmai acei cercei. Fusese bunica lui, o femeie care iubea arta, necunoscutul și scrisorile parfumate cu dor.

Trăsnită de fulgerul unei apariții ciudate, Clara nu a mai pus nicio întrebare. Din acea zi, a început să vină des la brocantă. Împreună cu Florescu cel Tânăr, a pus în ordine marfa desuetă, a descifrat inițiale gravate pe linguri, și-a închipuit tot felul de povești din crâmpeie disparate.

Iar, într-o zi, el i-a spus zâmbind:
— Cred că cerceii ăștia n-au fost pierduți. Poate doar au așteptat să găsească persoana potrivită care să-i afle într-un maldăr de gioarse fără însemnătate.

Și Clara a înțeles atunci că, din toate poveștile adunate în brocantă, pe cea mai frumoasă o trăia chiar ea… Peste epoci și ani, ultimul anticar din tagma Floreștilor își întindea, în fiecare joi, sâmbătă și duminică, taraba într-un talcioc de la capătul urbei. Într-un vraf de poze și reviste Ilustrațiunea Română de altădată, se regăsea obsesiv aceeași imagine: o femeie tânără, frumoasă, purtând pe chip o expresiune tainică, întrebătoare, și, aninați de lobii delicați ai urechilor, acei cercei mici, cu perle neregulate și briliante cât un bob de rouă.