„…Ne-am cunoscut vreodată?”

1900 sau 1936? Ani întregi se par ca biete clipe, clipe-ntregi se par ca stive de veacuri, minutele trăgeau la galere neștiind prea bine care era azimutul. Buimac, timpul își pierduse busola, trecătorii își târau meteoric umbrele pe caldarâmul gloduros asemenea unor fantasme desprinse din visele unui fotograf de la Realitatea Ilustrată (…sau L’Indépendance Roumaine?), care uitase prea mult pozele la developat în baia de argint.

Era o pălărie de damă cum rar se mai vedeau, o adevărată alcătuire de gust, răbdare și îndrăzneală. Poate și de un pic de nebunie. Borurile, largi și unduite, erau îmbrăcate într-o catifea moale, de culoarea vinului vechi, peste care se vor fi fost așezat, fără grabă, zorzoane felurite, ca niște secrete cusute cu migală. O panglică lată de mătase se încolăcea în jurul calotei, prinsă într-o parte cu o broșă mică, strălucitoare, cu ametist, luată de la buticul La rêverie de Lory, din care pornea un mănunchi de pene subțiri, tremurătoare la cea mai mică adiere. Printre ele se ivea o dantelă fină, aproape nevăzută prin delicatețea ei, dar tocmai de aceea măiestrit pusă de mâna unei modiste cu har. Ici-colo, buticul câte o mărgea prinsă cu fir abia zărit prindea lumina și o risipea în scânteieri discrete.

Deși era vară toridă, nu era o pălărie menită să țină de cald sau de soare, ci una care se purta ca o declarație – de război în contra superficialității protipendadei zăbăuce. Cerea atenție, un ochean caleidoscopic și un chip pe măsură. Pe capul ei, părea să nu stea, ci să plutească evanescent, ca o coroană ușor ironică, spunând tuturor că purtătoarea nu se grăbește nicăieri – nici gând, în ciuda torpoarei și că nu datorează explicații nimănui.

Întrebarea pluti între ei ca fumul subțire al țigărilor din Cafeneaua Capșa, care se scurgea afară în fuioare fără noimă, în timp ce pe Calea Victoriei se vedea în depărtare șareta trasă de un struț în care un comediant își plimba noua vedetă creolă ce avea să danseze pe scenă doar cu o centură de banane în jurul șoldurilor trepidând nespus de senzual. El o rosti cu un zâmbet stăpânit, mai mult din politețe decât din îndrăzneală, iar ea ridică privirea, ușor mirată, de sub pălăria aceea complicată, prea mare pentru separeul cu vedere la stradă în care abia încăpeau o măsuță și două scaune, dar și mult prea îndrăzneață pentru vremuri încă neghioabe de cuminți.

Pălăria era o adevărată arhitectură: catifea vișinie, o panglică de mătase încolăcită ca o promisiune și o pană subțire, aproape ironică, asemenea unui calambur al lui Păstorel sau unei epigrame a lui Cincinat. Sub ea, chipul femeii părea și mai tainic, ca și cum fusese anume gândit să fie descoperit doar treptat.

— Nu cred, domnule, răspunse ea, cu o voce joasă, puțin jucată. Dar sunt convinsă că ne-am fi amintit.

El se prezentă. Un nume simplu, de om care scria mult și vorbea puțin. Ea își spuse doar prenumele — Laura — de parcă atât era de ajuns. Între ei se așternu o tăcere elegantă, din aceea care nu cere să fie umplută cu vorbe de prisos.

Au început să se întâlnească „întâmplător”: pe Calea Victoriei, la Ateneu – când venea prin țară Clara Haskil sau în aceeași librărie mică unde Laura răsfoia cărți și albume de artă fără să cumpere niciodată nimic. De fiecare dată purta o altă pălărie, la fel de elaborată, ca și cum își schimba nu doar ținuta, ci și povestea. El ajunsese să creadă că îl bântuie mai întâi pentru felul în care pălăria îi ascundea ochii și abia apoi pentru felul în care i se lumina zâmbetul când schimbau câteva replici

Într-o seară de Gustar, sub un felinar tâmp și obosit, el îi mărturisi, cu o emoție pe care nici nu catadicsea să și-o mai ascundă, că avea impresiunea stranie că o știe de demult, dintr-o viață uitată sau dintr-o carte fără coperți și pagină de garda, pe care o citise cu nesaț și o uitase. Nu știa cine-i autorul și habar nu avea care era titlul.

Laura zâmbi pieziș, își potrivi pălăria — de data asta simplă, aproape sobră, neagră, încinsă părelnic de un soi de cordeluță argintie, fără cataramă — și îi răspunse liniștit:
— Poate că ne-am cunoscut. Dar nu atunci când trebuia.

A doua zi, ea nu mai veni. Nici la cafenea, nici pe stradă, nici în librărie. Rămase doar întrebarea aceea, suspendată în timp, ca un refren al unui romanț de liubov nehotărât, neterminat, neînțeles, neauzit:

„…Ne-am cunoscut vreodată?”.