Categorie: Povești

Panglici de dantelă și tafta, iz de cerneală veche   Pe la finele veacului al XIX-lea, într-o seară primăvăratecă, Bucurescii miroseau a tămâie din cădelnițele dascălilor care slujeau vecernia la Stavropoleos, a flori de tei cu parfum înnebunitor și a cerneală proaspătă din ulei de in fiert și negru de fum. Ultimele tramvaie cu cai scârțâiau pe piatra cubică de pe Podul Mogoșoaei, iar lumina caldă a felinarelor cu gaz aerian făcea ca umbrele trecătorilor să pară mai lungi și, parcă, mai visătoare. Codin Stavarache era ucenic la o tiparniță din mahalaua Lipscanilor și își petrecea zilele printre litere de plumb și foi îngălbenite, trăind poveștile pe care le tipărea pentru alții. Calipsița era fiica unui mic negustor, obișnuită să treacă zilnic prin apropierea Pasagiului Macca-Vilacrosse, cu o carte strânsă la piept și gândurile-i plutind aiurea în depărtări, ca în romanțurile lui Pierre Loti, bunul amic al Reginei Elisabeta, care îl și primise în două rânduri la Peleș. Codin a văzut-o întâia oară în acel apus sângeriu, când vântul i-a smuls Calipsiței pălăria cu funde lungi de tafta. A alergat după ea și i-a înapoiat-o, scuturând-o de praf cu gesturi neîndemânatice și bâiguind abia șoptit câteva vorbe de complezență, cu [...]

Mărturisirile Conului Mihalache Kogalniceanu, destăinuiri ce m-au făcut să roșesc, să mă rușinez, dar cu neasemuită valoare literară și gastronomică -Ce e femeia pentru tine? Ești tânăr și habar n-ai..., râse hohotind Conu Mihalache. Junele Gratzian Mărgăritescu îl privi nedumerit și abia schiță, cu voce timidă, o jumătate de răspuns: -Păi, coane, e idealul de frumusețe după care alergăm toată viața, nu? Sau ce...? Bătrânul Gogălniceanu ricană de pe patul de spital: -Ei, spanac, dragul meu! Și încă nu din cel pe care îl găsești în rețepturile mele de bucate, cercate dimpreună cu amicul Costache Negruzzi... Ai cetit, oare, opul nostru scos la văleat una mie opt sute patruzeci și unu, la Cantora Foaiei Sătești? Era pe vremea dumnealui Mihail Sturdza, fiul marelui logofăt Grigore și al Mariei Calimah, dar tu nici veniseși pe lume pe atunci... -Am văzut tomul acasă la părinții mei, spuse Gratzian, bucuros că, în fine, îi putea face pe plac mentorului său, care părea că își dădea ultima suflare departe de țară, la Paris. Recunosc, însă, cu rușine că nu îmi vine în minte vreun rețept cu spanac de acolo, mai degrabă doar cea de felii lungărețe de caralabă trase în unt... -Lasă-mă cu caralabele [...]

Panglici de dantelă și tafta, iz de cerneală veche Pe la finele veacului al XIX-lea, într-o seară primăvăratecă, Bucurescii miroseau a tămâie din cădelnițele dascălilor care slujeau vecernia la Stavropoleos, a flori de tei cu parfum înnebunitor și a cerneală proaspătă din ulei de in fiert și negru de fum. Ultimele tramvaie cu cai scârțâiau pe piatra cubică de pe Podul Mogoșoaei, iar lumina caldă a felinarelor cu gaz aerian făcea ca umbrele trecătorilor să pară mai lungi și, parcă, mai visătoare. Codin Stavarache era ucenic la o tiparniță din mahalaua Lipscanilor și își petrecea zilele printre litere de plumb și foi îngălbenite, trăind poveștile pe care le tipărea pentru alții. Calipsița era fiica unui mic negustor, obișnuită să treacă zilnic prin apropierea Pasagiului Macca-Vilacrosse, cu o carte strânsă la piept și gândurile-i plutind aiurea în depărtări, ca în romanțurile lui Pierre Loti, bunul amic al Reginei Elisabeta, care îl și primise în două rânduri la Peleș. Codin a văzut-o întâia oară în acel apus sângeriu, când vântul i-a smuls Calipsiței pălăria cu funde lungi de tafta. A alergat după ea și i-a înapoiat-o, scuturând-o de praf cu gesturi neîndemânatice și bâiguind anemic câteva vorbe de complezență, cu obrajii roșii [...]

Poveste de iarnă: nurca, voaleta și nălucile Pe nesimțite, iarna coborâse peste oraș ca o voaletă albă și totuși întunecată, aproape cernită, subțire și tăcută. Ningea mărunt, iar fulgii se așezau pe umerii trecătorilor ca niște gânduri cuminți, într-un soi de badinaj nevinovat. Andia își potrivea cu grijă în fața oglinzii paltonașul luat de la Au Lys Blanc. Nu era o sumbră manta gogoliană, ci un veșmânt hieratic, al cărui croi urmărea linia delicată a siluetei fără să o constrângă la silnicia unui mijlocel încorsetat cu balene, ci o haină simplă, cu umeri ușor rotunjiți și talia coborâtă discret, semn al modei vremii. Lungimea ajungea sub genunchi, conferindu-i o gravitate calmă, aproape aristocratică. Materialul era greu și nobil — stofă de cașmir, în nuanțe profunde de gri fumuriu, cu dare subtile de maron ciocolatiu. Fără doar și poate, paltonul păstra căldura unei tainice reverii hivernale și o anumită asprime elegantă, cuvenită hainelor făcute să dureze. Căptușeala se prezenta șăgalnic, dintr-un brocart satinat lila, ca o snoavă textilă copilăroasă. Iar gulerul răsfrânt era o aluzie la o nurcă de Arhanghelsk, prinsă de un vânător ce își avea sălașul pe undeva pe la vărsarea Dvinei în Marea Albă. Firele blăniței erau scurte, [...]

Misterioșii cercei din vaza prăfuită găsită la brocanta de la Sfântul Gheorghe Era o duminică din acelea când pur și simplu îti venea să fugi de acasă. Oriunde, numai să nu mai fi silită să îți lași nările cotropite de izul de mobilă ieftină din sala închiriată undeva pe o străduță dosnică lângă Delea Veche. Nu se simțea deloc în largul ei în căsuța cu tencuiala coaptă de ani, ferestrele mici ca niște ochi obosiți, și miros de viță sălbatică prinsă de gard. Dar nu avea ce face, salariul modest de învășătoare nu îi permitea deocamdată să viseze la ceva mai bun… În acea dimineață de toamnă târzie, Clara se plimba  printre tarabele unei brocante dintr-un colț vechi al orașului. Rătăcise în dorul lelii pe Zefirului, apoi pe Popa Soare, până ce a ajuns pe strada Plantelor, unde, într-o curte veche, în spatele unei porți de fier forjat părăginite, domnul Florescu își ținea marfa la vedere. Aerul mirosea a ploaie și lemn ud, iar vântul lovea clopotele vechi din alamă, făcându-le să sune ca niște amintiri uitate. Clara nu căuta nimic anume — doar acel simțământ umbrativ al unei povești care ar putea începe de oriunde. Pe o masă din [...]

Rochia de bal a unei domnișoare din Vechii Bucuresci   -Am reușit! Am făcut rost de invitațiune! Nu îți mai face trebuință decât de o rochie  vaporoasă de mătase cu care să iei ochii tuturor și, până-n toamna ce vine, nu-i lucru de șagă că vom juca la nuntă! Eleutheria Wlassopol avea gânduri mari pentru fiica sa, Ilinca Saranda, care nu era nici pe departe atât de știitoare încât să fure  inima vreunui tânăr de carieră. Spre supărarea familionului, nu voia nici să-și dea jos niciodată ochelarii de pe nas, preferând să se afunde cât e ziulica de lungă într-o berjeră din sofragerie, cu un romanț abia sosit de la Paris. Pentru ea, să taie colile încă mirosind a cerneală tipografică folosind un „couteau papier” de fildeș era cea mai mare bucurie, necum să se împopoțoneze cu veșminte încărcate cu zorzoane de muselină. Însă mama ei nici că se gândea la altceva decât să îi chezășuiască o partidă cumsecade cât mai degrabă și să nu se procopsească în casă cu o fată bătrână pe post de șoarece de bibliotecă. Spre finele de veac, spre osebire de Saranda, fetele de familie bună aveau o mare ambițiune, dorința lor cea mai arzătoare [...]

Cum câștigi sufletul unui om cu tochitura dâmbovițeană și liniștea dintre felurile de sațiu Cu mâncare bună ademenești o dată pântecul oricui dar, în timp, îi câștigi sufletul!     ...Damian Stoicescu dusese o viață îndestulată în urbea lui. Era dascăl renumit de greacă și latină la liceul de băieți, diriguitorul așezământului. Coana Marieta, soața dânsului, era fată de protopop, iar arhiereul le lăsase moștenire o sfoară de vie și destule fălci de pământ cât arenda să le înlumineze zilele cu noima belșugului în fiece toamnă. Nu fuseseră binecuvântați cu prunci însă Damian se mângâia cu gândul că, în fapt, toți învățăceii din internatul școlii erau, timp de opt ani, și copiii lui, de care se îngrijea părintește. Peste ani, ei îi treceau adesea pragul și îi întorceau binefacerile așa cum se pricepeau și ei, mai cu seamă că unii ajunseseră în funcții înalte la prefectură, bunăoară. De pildă, atunci când acoperișul liceului se cerea înnoit, gardul schimbat, iar zidurile coșcovite ale clădirii plângeau după var și bidinea... Toate lucrurile păreau a merge înspre tihna omului bun, până când, într-o zi, coana Marieta s-a întors de la Bucuresci cu fața plină de lacrimi. Fusese să se caute la doftorii cei [...]

Neasemuita împletire a gusturilor – o masă de pomină la Jariștea Locantă În vremile dintre cele două răzbeluri mari, când țara se adunase sub aceeași coroană și suflarea își căuta rost nou în lume, mesele românilor cunoșteau o îmbelșugare și o felurime cum rar mai fusese. În casele boierești și burgheze din București ori Iași, dar și prin urbile din Transilvania și Basarabia, se împletea bucătăria strămoșească cu mirodenii și gusturi venite de peste mări și țări. Pe masa românului ședeau, ca din veac, sarmalele aburinde, mămăliga aurie, ciorbele acrite cu borș ori cu zeamă de lămâie, fripturile rumenite la cuptor și cozonacii înmiresmați. Dar alăturea de acestea, își făceau loc bucate cu nume străin, târguite de negustori iscusiți ori deprinse de tinerii școliți prin Apus. Se găseau astfel sosuri fine, după rânduiala franțuzească, prăjituri cu unt și frișcă după chipul vienez, ba chiar și cafele tari, aduse din țări calde, ce se beau în cești subțiri, cu zahăr candel. Peste tot, mesele lor erau adevărate prilejuri de desfătare. Puteai afla și bucate evropenești, stropite cu licori alese, dar și tochituri ori plachii de pește gătite după obiceiul pământului. Nu era doar o simplă schimbare de gust, ci un semn [...]