Poveste de iarnă: nurca, voaleta și nălucile

Pe nesimțite, iarna coborâse peste oraș ca o voaletă albă și totuși întunecată, aproape cernită, subțire și tăcută. Ningea mărunt, iar fulgii se așezau pe umerii trecătorilor ca niște gânduri cuminți, într-un soi de badinaj nevinovat. Andia își potrivea cu grijă în fața oglinzii paltonașul luat de la Au Lys Blanc. Nu era o sumbră manta gogoliană, ci un veșmânt hieratic, al cărui croi urmărea linia delicată a siluetei fără să o constrângă la silnicia unui mijlocel încorsetat cu balene, ci o haină simplă, cu umeri ușor rotunjiți și talia coborâtă discret, semn al modei vremii. Lungimea ajungea sub genunchi, conferindu-i o gravitate calmă, aproape aristocratică. Materialul era greu și nobil — stofă de cașmir, în nuanțe profunde de gri fumuriu, cu dare subtile de maron ciocolatiu. Fără doar și poate, paltonul păstra căldura unei tainice reverii hivernale și o anumită asprime elegantă, cuvenită hainelor făcute să dureze. Căptușeala se prezenta șăgalnic, dintr-un brocart satinat lila, ca o snoavă textilă copilăroasă. Iar gulerul răsfrânt era o aluzie la o nurcă de Arhanghelsk, prinsă de un vânător ce își avea sălașul pe undeva pe la vărsarea Dvinei în Marea Albă. Firele blăniței erau scurte, mătăsoase, perfect aliniate, reflectând lumina într-un luciu profund, controlat — semn al unei alegeri rare și costisitoare. Culoarea, un brun închis cu reflexe de miere arsă, părea să se schimbe o dată cu
cea mai mică mișcare, dezvăluind nuanțe subtile, aproape lichide.

La atingere, blana era incredibil de fină, alunecând printre degete
cu o răceală luxoasă, care se preschimba iute în ambră de chețălvan. Ridicat ca o pavăză împotriva gerului pogorât pe nesimțite, gulerul încadra fața teatral, iar nasturii mari, din bachelită poleită cu argint, adăugau un aer incaș în disprețul oricărui conquistador. Mânecile lungi, ușor evazate, se terminau cu manșete fine, atent migălite.

Apoi, după marele pavoaz, Andia își punea, cu un gest solemn, din poignet, voaleta moștenită de la bunica ei. Nu era o salie obicinuită. Fină ca o aripă de libelulă peste care se așternuse roua Hermonului, era țesută și ea cu fir argintiu și păstra o adiere de lavandă ori de povești nespuse. Bunica Smaranda spunea mereu că voaleta profilează lucruri peste care oamenii grăbiți trec cu o delăsare demnă de tot disprețul. Voaleta era făcută dintr-un tul fin, translucid, plăsmuit din fire subțiri ca respirația. Culoarea ei nu era un negru banal, ci un negru adânc, catifelat, care absorbea lumina și o întorcea înapoi domolită. La fiece mișcare, materialul prindea irizații discrete, ca o pulbere căruntă. Marginea era lucrată manual, cu broderie delicată, fir cu fir, semn al unui meșteșug rar și pierdut în analele unei bresle de demult. Micile noduri invizibile dovedeau răbdare îngerească, nu grabă demonică. Când o atingeai, voaleta era rece la început, apoi se încălzea pe piele, lăsând o senzație de intimitate luxoasă. Nu era doar un accesoriu, ci o promisiune de rafinament: o piesă care nu striga bogăția, ci o șoptea. O voaletă care nu ascundea chipul, ci îi dezrobea trăsăturile — dăruindu-i mister, ținând la depărtare orișice ispitire frivolă și mărturisind fără obidă o tușă de eleganță firească.

Când Andia a ieșit afară, orașul părea schimbat. Sub voaleta ei, iarna nu mai era rece, ci blândă. Vedea urme de lumină în zăpadă, auzea râsete vechi printre copaci și simțea cum timpul încetinește.

O fetiță care plângea pe o bancă i-a zâmbit brusc. Un bătrân i-a făcut cu mâna, de parcă se cunoșteau de o viață. O veveriță care se hâțâna de pe o ramură pe alta s-a oprit deodată din balansul ei și parcă-i trimise o bezea.
La marginea parcului, Andia s-a oprit. Și-a dat seama că voaleta nu schimba lumea — o ajuta pe ea să o vadă altfel. Cu mai multă răbdare. Cu mai multă căldură.

Când a ajuns acasă, a pus voaleta la loc, cu grijă. Afară ningea la fel. Dar înăuntru, iarna rămăsese un pic mai luminoasă. Iarna aceea nu semăna cu niciuna dinainte. Ningea des, dar zăpada nu scârțâia sub pași, ci parcă suspina. Andia ieșea în fiecare seară la plimbare, cu voaleta pe față, atrasă de un sentiment pe care nu știa să-l numească.

L-a văzut prima dată lângă lacul înghețat din parc. O siluetă subțire, tremurată, ca și cum ar fi fost făcută din ceață și lumină. Nu lăsa urme în zăpadă. Stătea nemișcat, privind apa prinsă sub gheață.
— Nu ți-e frig? a întrebat Andia, fără să știe de ce.
Năluca a zâmbit. Un zâmbet trist, vechi.
— Eu sunt Frigul, i-a răspuns.
Din seara aceea, s-au întâlnit mereu. Nu se atingeau niciodată, dar vorbeau despre lucruri mărunte: cum miroase iarna la prăbușirea în vagul apus, cum sună orașul sub omăt, cum e să fii singur printre oameni. Andia simțea că inima ei se încălzește, în timp ce el devenea tot mai palid.
— Primăvara mă va lua, i-a spus el într-o seară. Eu apar doar când lumea uită să mai spere.
Andia și-a dat jos voaleta și a pus-o pe umerii lui. Pentru o clipă, năluca a părut aproape omenească.
— Atunci o să-mi amintesc de tine, a spus el, înainte să se risipească în aerul rece.
În fiecare iarnă, Andia făcea un om de zăpadă în curtea din spatele casei. Îl clădea cu grijă, de parcă ar fi fost un snop de trăiri firești: bulgări rotunzi, nasturi negri, o eșarfă roșie la gât și un morcov strâmb în loc de nas. În anul acela, însă, Andia a rămas mai mult lângă el. Îi vorbea. Despre zilele ei, despre cât de tăcută devenise casa de când bunica ei please de tot spre Hiperboreea, despre cum iarna o făcea să se simtă mai puțin singură. Omul de zăpadă nu răspundea, dar părea că ascultă. Zăpada din jurul lui nu se mai topea, chiar și când Soarele apărea pentru câteva clipe.
Într-o seară, Andia a avut impresia că omul de zăpadă a clipit.
— Nu pot intra în casă, a spus el încet, cu o voce ca trosnetul gheții. Dar pot să rămân în prag pentru tine, să te veghez prin geamlâc.
Andia n-a fost speriată. Doar i-a strâns eșarfa mai bine la gât.
Zilele au trecut, iar Andia s-a îndrăgostit fără să-și dea seama. De felul în care o privea fără ochi adevărați. De liniștea lui. De faptul că nu pleca nicăieri, așa cum o părăsise năluca din parc. Când primăvara a început să muște cu poftă din zăpadă, el s-a aplecat puțin.
— Nu plânge, i-a spus el. Eu n-am fost făcut să durez. Dar am fost făcut pentru tine.
În dimineața următoare, în curte nu mai era decât o baltă mică de apă și eșarfa roșie. Andia a luat eșarfa și a zâmbit. Iubirea nu o topise. O învățase să nu se mai teamă de sfârșit.
În iarna aceea, Andia nu s-a îndrăgostit de o nălucă și nici de un om de zăpadă. S-a îndrăgostit de un băiat adevărat, cu mâinile mereu reci și obrajii roșii de la ger. L-a cunoscut într-o zi cu ninsoare mare, când orașul părea înțepenit în neputința lui și oamenii mergeau încet, ca să nu alunece. El i-a ținut ușa deschisă la cafenea și a zâmbit de parcă o știa de mult.
Au început să se vadă seara, după ce se aprindeau felinarele cu gaz. Mergeau mult pe jos, fără grabă, vorbind despre lucruri mici. Andia observa detalii: felul în care el își freca palmele, cum îi oferea fularul fără să întrebe, cum tăcea confortabil lângă ea. Iarna îi ținea aproape. Se adăposteau de frig pe sub copacii din parc, râdeau fără motiv, își împărțeau ceaiuri fierbinți.
Dar, când a venit primăvara, ceva s-a schimbat. Nu cât zbaterea unei pleoape, nu dureros — doar firesc. Au început să meargă pe drumuri diferite, să vorbească mai rar. Într-o zi, s-au îmbrățișat mai mult decât de obicei, de parcă știau că era ultima oară. A rămas doar amintirea unei ierni cu zăpada ce se așternuse în falduri trecătoare peste urbe.
Ani mai târziu, când ningea, Andia se gândea uneori la el. Nu cu regret, ci cu recunoștință. Pentru că a fost ceva adevărat. Și pentru că asemenea întâlniri nu sunt făcute să dăinuie mai mult decât obolul un anotimp — dar țin exact cât trebuie.
…Când a venit primăvara, toate nălucile au dispărut. Dar, de atunci, Andia nu s-a mai temut niciodată de iarnă. Pentru că acum știa: unele iubiri nu sunt menite să dureze, ci doar să te schimbe.
Iarna ne-a iubit pe furiș,
cu pași de ceață pe trotuare.
Tu erai aburul din respirația mea,
eu — urma care dispărea sub ninsoare.
Ne țineam aproape fără să ne atingem,
de parcă frigul ne-ar fi fost martor.
Vorbele tale înghețau între noi
și se spărgeau încet, ca gheața sub pas.
Te-am iubit ca pe o nălucă:
prezentă, dar niciodată a mea.
Când am vrut să te cuprind,
dimineața deja te lua cu ea.
Acum ninge la fel, dar într-un fel rar.
Iarna știe ce n-a fost să fie.
Iubirea — o lumină rece,
frumoasă doar cât timp tremură, străvezie.

Cu bună chibzuință se apelează la unul dintre numerele de telefon: 0721 961 936 / 0775 609 233 / 0770 948 868!