Rochia de bal a unei domnișoare din Vechii Bucuresci

-Am reușit! Am făcut rost de invitațiune! Nu îți mai face trebuință decât de o rochie  vaporoasă de mătase cu care să iei ochii tuturor și, până-n toamna ce vine, nu-i lucru de șagă că vom juca la nuntă!

Eleutheria Wlassopol avea gânduri mari pentru fiica sa, Ilinca Saranda, care nu era nici pe departe atât de știitoare încât să fure  inima vreunui tânăr de carieră. Spre supărarea familionului, nu voia nici să-și dea jos niciodată ochelarii de pe nas, preferând să se afunde cât e ziulica de lungă într-o berjeră din sofragerie, cu un romanț abia sosit de la Paris. Pentru ea, să taie colile încă mirosind a cerneală tipografică folosind un „couteau papier” de fildeș era cea mai mare bucurie, necum să se împopoțoneze cu veșminte încărcate cu zorzoane de muselină. Însă mama ei nici că se gândea la altceva decât să îi chezășuiască o partidă cumsecade cât mai degrabă și să nu se procopsească în casă cu o fată bătrână pe post de șoarece de bibliotecă.

Spre finele de veac, spre osebire de Saranda, fetele de familie bună aveau o mare ambițiune, dorința lor cea mai arzătoare fiind să ajungă măcar o dată la balul de început de an ținut la Palatul Regal, mai cu seamă fiindcă aici veneau și o sumedenie de ofițerași chipeși.

În casa familiei Wlassopol, trăia și Ileana, o fată cu ochii mari, negri și blânzi, pe care lumea o știa mai mult drept rudă săracă. După moartea mamei sale, mătușa Eleutheria o oploșise parcă mai mult de milă pe lângă ea și îi dăduse o cămăruță rece la mansardă, de unde fata cobora pe scara de serviciu în cuhnie, unde lua parte la roboteala de fiecre zi și ajuta adesea la pregătirea mesei pentru rudele ei. Ilenuța era o fată destoinică și se străduia să răsplătească bunăvoința mătușii, făcându-i acesteia mici servicii. Așa că, oricând i se cerea asta, ea tivea fețe de masă și șervete de atlaz, dar mai și cosea uneori câte o bluziță ori un sarafan, folosindu-se de mașina Singer, unica ei zestre care o însoțise la oraș, după ce rămăsese orfană. Nici prin cap nu-i trecea că, în fapt, în urma morții surorii sale, mătușa primise și tutela nepoatei, carevasăzică se ocupa și de moștenirea ei până când fata urma să ajungă la majorat. Iar ceea ce îi lăsase mama ei nu era doar Singerul lucios care țăcănea sacadat, zvonindu-i hărnicia. Erau și titluri de bancă, dar și actele unor pogoane mănoase de la câmp, date pe mâna unor arendași care împărțeau banii pe recolte cu hapsâna Eleutheria, care ținea toate hârtiile de valoare în seiful ascuns în spatele unui raft fals al bibliotecii din salonașul unde Saranda se pierdea în fantasmele lecturilor ei.

Ilenuța nu avea habar că în câțiva ani se putea trezi cu o dotă respectabilă, bineînțeles dacă mătușa ei nu i-ar fi făcut-o franjuri până atunci. Într-o ladă veche, ascunsă în pod, fata păstra o altă amintire de la mama ei: o bucată de mătase ivorie, cu nuanțe de roz pal, brodată pe margini cu fir de argint, adusă cândva de la Viena. „Pentru balul tău”, îi spusese mama zâmbind, înainte ca boala s-o stingă. Balul nu venise însă niciodată pentru ea.

Cotrobăind prin pod după o pereche de sfeșnice din bronze doré, madame Wlassopol a dat din întâmplare și peste lada în care Ileana își păstra mărunțișurile. Nu mica i-a fost mirarea când a văzut micul balot de crêpe de Chine. Pe loc i-a încolțit în minte gândul cel hulpav: era o țesătură ca o panză de păianjen  numai bună pentru rochia de bal a Ilincăi Saranda, care nu voia niciodată s-o însoțească la cumpărături sau la modistă. Așa că ruda săracă de la mansardă putea foarte bine s-o facă și pe cusătoreasa, că doar n-o ținea degeaba sub acoperișul ei.

Când mătușa a înștiințat-o de hotărârea sa, Ilenuța cu greu și-a stăpânit lacrimile, amintindu-și și de cele spuse de mama ei pe patul de moarte. Însă, știind prea bine că ținea de hatârurile mătușii pentru a avea, seară de seară, unde pune capul pe o pernă, fără broderie și goblenuri.

Saranda, care tocmai primise un nou rând de cărți, nici măcar nu a catadicsit să facă probe pe măsură ce verișoara ei începuse să-i croiască rochia de bal: „-Știi ce, Ilenuțo, nu mai bine o probezi tu în locul meu, căci doar avem aceeași statură? Mie nu îmi stă mintea la prostiile maică-mii…”. Zis și făcut. Pe zi ce trecea, rochia prindea contur și Ilenuța îi adăuga mici decorațiuni de horbotă, ba chiar și un guleraș și un trandafir de organdi în piept, în V-ul decolteului. Când a terminat, rochia părea vie: simplă, dar luminoasă, cu broderia argintie curgând ca un râu pe tiv. Parcă mama ei ar fi fost acolo, ghidându-i mâinile.

În seara de dinaintea balului, Saranda a urcat la mansardă ca să-și îmbrace rochia. Afară, deja o aștepta caleașca anume tocmită. Când a ajuns în cămăruța de la utimul cat, a rămas cu gura căscată, mută de uimire. Ileana o aștepta îmbrăcată – pentru ultima oară, își zicea ea – cu rochia de mătase ușoară, țesută parcă de zâne. Verișoara sărmană icnea fără oprire, nemaiputându-și stăpâni șiroaiele de lacrimi. Atunci, Ilinca Saranda a fost izbită de o revelațiune: rochia nu era pentru ea, ci pentru cea care o croise. Îi aparținea dincolo de orice îndoială.

S-a apropiat de vara ei și i-a spus simplu:

-Cobori pe scara de serviciu și te urci în trăsură fără să te uiți înapoi! I-am spus oricum mamei ca, din superstiție, să nu mă însoțească la fiacru. Acum! Du-te!

Ajunsă la bal, lumea a amuțit. Nu pentru că rochia era bogată — ci pentru că fata care o purta cu un firesc de neînchipuit era ea însăși de o frumusețe rară, curată, ca o cântare din alte vremuri îngânată încetișor. Tânărul boier a zărit-o de cum a intrat în marea sală a palatului cu stucaturi aurite și scene bucolice zugrăvite pe muri. Când i-a cerut să vină cu el pe ring, Ileana a simțit că podeaua nu o mai ține și începe să plutească. Au dansat un vals, apoi încă unul și încă unul. El nu i-a cerut numele. Ea nu i l-a spus. La miezul nopții, speriată de vraja care părea mult prea frumoasă pentru a fi și adevărată, Ileana a fugit. Pe treptele palatului, un nasture de argint s-a desprins din rochie. L-a găsit el a doua zi, în zori.

A căutat-o nu după bogăție, nici după rang, ci după felul în care cusătura era ușor strâmbă — semn al lucrului de mână, nu de atelier vestit. În zadar! Părea că o înghițise pământul. Sau, poate, totul nu fusese decât o nălucire iscată de aburii de alcool răzbătând din bolul de punch, cu liqueur albastru de Curaçao și elixir de portocale Grand Marnier, lângă care zăbovise ceva vreme cu câțiva amici, tocmai pentru a se îmbărbăta înainte de a o pofi la dans pe domnița stângace dar cea mai frumoasă din salon.

A găsit-o în cele din urmă într-o casă de bogătași, unde fusese poftit la o serată dansantă. Din spatele unei uși, Ileana privea și visa. Când l-a zărit pe El, a suspinat și s-a prăbușit într-un dulce leșin. Stropită cu apă de roze și dându-i-se să miroasă săruri, s-a trezit, ușoară ca un fulg, în brațele lui, care nu i-a mai dat drumul niciodată. I-a pus în palmă bumbul de argint, pecetluind astfel legământul.

Rochia n-a mai fost purtată niciodată la baluri mari. Dar, ani mai târziu, într-o ladă din lemn de santal, stătea păstrată ca o dovadă că, uneori, iubirea de o viață poate începe cu un țăcănit de Singer, un fir de argint și curajul de a visa împotriva Sorții.