MUCENICII

Boierul Pamfil nu voia la masă mucenicii moldovinești din aluat de cozonac însiropat și năclăit cu nucă pisată, bașca uneori și fisticuri mărunțite cu tocul de lemn al cuțitoiului. Nu, el jinduia la cei muntenești ademenitor plutitori!

Venind în întâmpinarea poruncii sale, în ajunul praznicului Sfinților 40 de Mucenici din Sevastia, întotdeauna coana Smaranda, gospodină trecută prin rigorile cursurilor școlii de menaj, își pregătea cu luare-aminte toate cele trebuincioase pentru a face o lucrare de cinste și de pomenire. Mai întâi punea pe vatră o oală mare de lut, cu apă limpede de fântână, și o lăsa să clocotească domol. Într-însa arunca acele mici făpturi de aluat în chip de opt, frământate din făină albă, trecută de două ori prin ciur, și uscate cu grijă. Mucenicii fierbeau încet, până ce se umflau și se făceau fragezi ca niște colăcei plăpânzi. Apoi, gospodina tocmea zeama, adică îi dădea rânduiala și gustul cuvenit: turna zahăr ori miere, adăuga scorțișoară și coajă de lămâie, iar uneori și un strop de rom ori de vin dulce, ca să înveselească mireasma. La sfârșit, mai arunca deasupra nucă zdrobită din belșug, iar oala era lăsată să se odihnească puțin, ca toate aromele să se împreuneze cum se cuvine. Așa se făcea zeama dulce și îmbietoare, plină de mucenici plutind ca niște mici semne ale veșniciei, în amintirea martiriului întemeietor.

-Să-ți dea Dumnezeu sănătate, Smarando!, spunea fericit Pamfil, făcându-și de trei ori semnul crucii, gata apoi să ia la cercetat oala cu linguroiul. Tare buni sunt mucenicii aceștia, se vede că i-ai făcut în lumina credinței dar și spre bucuria pântecului meu nesățios!