Categorie: Povești

Pocăința femeii păcătoase Pocăința femeii – și scriitoarei – celei păcătoase a venit târziu dar a venit. Fantoma teribilului gruzin de la Kremlin a binevoit să o părăsească, în fine. Așa că a început să scrie altfel. Cum-necum, critica literară a recunoscut-o drept „cea mai atrăgătoare femeie urâtă din literatura română”. Înspre senectute se simțea, peste Ocean, la New York, „atât de urâtă, săracă și româncă”, încât se căia pentru toate păcatele ei. Cum de le făcuse câtă vreme avusese parte de o educație aleasă, naiba știe! S-a mutat cu familia la Brașov, unde a intrat la Liceul Principesa Elena, apoi la București, unde urmează cursurile Institutului Pompilian, pe care l-a absolvit în 1942 după ce a parcurs ultimele două clase într-un singur an. În același timp, a urmat tot felul de cursuri: de desen cu G. Loewendal și M.H. Maxy, de actorie cu Beate Fredanov și Al. Finți, de pian și compoziție muzicală cu Th. Fuchs, Paul Jelescu, Mihail Jora și Constantin Silvestri. Se născuse în 1924 la Galați, fiica Janei Șmilovici și a lui Iosif Cassian-Mătăsaru, tălmăcitor al slovelor străine. La 16 ani, Renée-Annie schimbase deja carnetul de elev cu carnetul roșu dar încă migălea stihuri cosmopolite „la [...]

Pavezele Locantei Jariștea În vremurile cele vechi, căminele aveau drept spirite proteguitoare larii și penații, care vegheau asupra locurilor unde ființau familii și obști. Jariștea este căminul de suflet al Kerei Calița și, pe firul vremii, povestea Locantei s-a întrețesut cu cea a marilor figuri culturale ce i-au vizitat casa și i-au devenit paveze, girând cu prestigiul lor devenirea unicului cabaret culinar și artistic din Bucurescii Vechi. Între personagiile tutelare ale Jariștei se prenumără mai cu seamă universitarii Eugen Simion, Nicolae Manolescu și Răzvan Theodorescu, aristocratul de viță nobilă Constantin Bălăceanu-Stolnici și marele causeur Alex Ștefănescu. Cu osebite prilejuri în această aulă a ospitalității, aceștia au întruchipat verva și sagacitatea, cultivând cu mansuetudine dar și cu un copleșitor umor erudiția și spectacolul de idei, de parcă pezevenghii Crai de Curtea Veche ar fi îmbrăcat solemn robele de academicieni. Cine a avut ocaziunea minunată de a-i vedea pe scena Jariștei perorând deopotrivă sapiențial și sulfuros despre corola de minuni a lumii a înțeles cu asupra de măsură de ce, în clipele astrale, cuhnia se poate îngemăna cu biblioteca, iar din „cuțite și pahară” se pot edifica jocurile de cuvinte spumoase ce pot oricând schimba și îmbogăți ordinea Lumii, vorbele de duh [...]

Sfintele Paști la Jariștea Locantă – 11 aprilie Boierul român a fost pohticios dintotdeauna! Cu atât mai mult, la marile Sărbători Împărătești el a știut mereu a se deda la adevărate zaiafeturi și chiolhanuri dragi inimii lui. Paștele presupunea dintotdeauna un festin dichisit, aidoma celui de Crăciun. Ion Ghica se lăsa prins de nostalghie atunci când era bântuit de năluca Paștelui petrecut cândva în liniștitul orășel Huși. Din mulțimea de feluri servite la o masă de pomină, scriitorul își amintea cu mirare că toate erau reci, afară de borșul de miel, care cuprindea toate mirodeniile Pământului. Timp de trei ore, cât a ținut masa din prima zi de Paști, pe masă s-au orânduit pe puțin două duzini de feluri. Beiul de Samos mai încerca o reverie, scriindu-i amicului său Alecsandri: „Dar Paștile în Iașii de altădată! Ce neasemuită poezie, când clopotele de la Trei Ierarhi chemau pe credincioși la slujba Învierii și de sus de la Copou se vedea toată valea cu pomi înfloriți! Pe sub bolțile vechi, pe străzile cu case mici și patriarhale, se trăia Paștile pravoslavnic și tihnit al unor vremuri fericite. Până și în Tătărași, casele mici căpătau un aer festiv, vopsite fiind cu brâie în [...]

Un chef de pomină de Florii Într-una din zilele de primăvară, când se zvonea praznicul de Duminica Floriilor, se adunară la han trei oameni cu fire deosebită: un popă învățat, un negustor cu punga grea și un tâlhar ce cutreierase multe drumuri ale lumii. Și, șezând ei la masă, cu destule ulcioare de vin de Ostrov înaintea lor, se porniră la vorbă lungă, însoțită de cuvenita îmbuibare de felurită și aleasă pescărie a unor mari pohticioși. Popa grăia despre rânduiala lumii și despre păcatele săvârșite cu trufie, ce trebuie ispășite cu părelnică evlavie, neguțătorul povestea despre meremeturi de tot soiul puse la cale în târguri îndepărtate, cum era Lembergul Galiției, iar lotrul, râzând cu poftă, istorisea fără pic de rușine isprăvi nelegiuite de pe drumurile Levantului. Cheful se pornise la amiază, hangița cea oacheșă îndesând pe tipsii chivernisite mizilicuri, între care mai întâi o plăcintă șerpească tocmită din carne de țipar și fărâme de prune afumate pe lojniță, așezată tihnit pe pat de lăptuci și cepșoară verde, stropită din belșug cu sos de smântână. Au urmat rotogoale de caras argintiu de la Valea Argovei, marinate în butoiașul din lemn de dud cu oțet de mere și miere de albine, după [...]

MUCENICII Boierul Pamfil nu voia la masă mucenicii moldovinești din aluat de cozonac însiropat și năclăit cu nucă pisată, bașca uneori și fisticuri mărunțite cu tocul de lemn al cuțitoiului. Nu, el jinduia la cei muntenești ademenitor plutitori! Venind în întâmpinarea poruncii sale, în ajunul praznicului Sfinților 40 de Mucenici din Sevastia, întotdeauna coana Smaranda, gospodină trecută prin rigorile cursurilor școlii de menaj, își pregătea cu luare-aminte toate cele trebuincioase pentru a face o lucrare de cinste și de pomenire. Mai întâi punea pe vatră o oală mare de lut, cu apă limpede de fântână, și o lăsa să clocotească domol. Într-însa arunca acele mici făpturi de aluat în chip de opt, frământate din făină albă, trecută de două ori prin ciur, și uscate cu grijă. Mucenicii fierbeau încet, până ce se umflau și se făceau fragezi ca niște colăcei plăpânzi. Apoi, gospodina tocmea zeama, adică îi dădea rânduiala și gustul cuvenit: turna zahăr ori miere, adăuga scorțișoară și coajă de lămâie, iar uneori și un strop de rom ori de vin dulce, ca să înveselească mireasma. La sfârșit, mai arunca deasupra nucă zdrobită din belșug, iar oala era lăsată să se odihnească puțin, ca toate aromele să se împreuneze [...]

Limbă cu măsline și dantelă fină În saloanele elitei urbei interbelice, doamna Eliza Mogoșanu era cunoscută pentru eleganța ei fară cusur, pentru perlele perfect rotunde și pentru tăcerile perfect calculate, ce îi confereau o distincție rară. „Numai o zarzavagioaică de doi bani pălăvrăgește ca o moară stricată în societate”, îi repetase de o mie de ori bunica, madame Stambuliu. Eliza avea râsul discret, une graine de beauté la colțul gurii cât o bobiță de mazăre nostimă și un soț ministru gomos, care o expunea protipendadei ca pe o operă de artă scumpă și fragilă. Făcuse o adevărată pasiune pentru mănușile din dantelă fină, din care avea pe puțin două duzini. Țesute din fire subțiri ca respirația, ele se mulau delicat pe conturul mâinii, lăsând pielea să se întrevadă prin arabescuri florale și motive complicate, lucrate cu migală. Textura lor era ușor aspră la prima atingere, dar devenea tot mai catifelată pe măsură ce se încălzeau pe piele. Lumina le străbătea ca prin vitraliile de la Sfântul Nicolae-Buzești, conturând umbre fine pe încheieturi și pe degete. Marginile erau finisate cu un tiv discret sau cu mici volănașe, care adăugau un aer nostalgic je ne sais quoi. Purtate la un bal sau [...]

Iubirea cu foc și zărganul pe plită sfidează eticheta vremurilor În vara lui 1937, stațiunea Carmen Sylva fremăta ca o orchestră înainte de ridicarea baghetei. Doamne distinse în rochii vaporoase de tul ivoriu coborau spre plajă ferite de torpoare cu umbreluțe de dantelă, domni cu pălării Panama discutau politică pe terasa cazinoului ridicat de arhitectul Arta Cerchez la indicația socrului său Ioan Movilă, iar marea își izbea valurile de dig cu o disciplină aproape vieneză. Într-un colt al plajei, doar zănateca Mița cuteza să apara cu un costumaș de baie în dungi, destul de decoltat – abia până la genunchi, care îi punea în evidență formele spre disperarea polițailor care vegheau la respectarea bunelor moravuri. Irina Mavrodineanu, fiică de magistrat din București, venise pentru „aer și liniște”, cum amintea în scrisorile către mama ei. În realitate, fugise de o logodnă aranjată cu un avocat ambițios, pe care îl îngăduia, dar nu-l iubea. În fiecare dimineață cobora pe plajă și se așeza departe de lumea simandicoasă, mai degrabă aproape de pescari, cu un volumaș de poezii de Minulescu sub braț: „A fost un vis trăit pe-un țărm de mare,/ Un cântec trist, adus din alte țări/ De păsări albe, călătoare,/ Pe-albastrul [...]

Panglici de dantelă și tafta, iz de cerneală veche   Pe la finele veacului al XIX-lea, într-o seară primăvăratecă, Bucurescii miroseau a tămâie din cădelnițele dascălilor care slujeau vecernia la Stavropoleos, a flori de tei cu parfum înnebunitor și a cerneală proaspătă din ulei de in fiert și negru de fum. Ultimele tramvaie cu cai scârțâiau pe piatra cubică de pe Podul Mogoșoaei, iar lumina caldă a felinarelor cu gaz aerian făcea ca umbrele trecătorilor să pară mai lungi și, parcă, mai visătoare. Codin Stavarache era ucenic la o tiparniță din mahalaua Lipscanilor și își petrecea zilele printre litere de plumb și foi îngălbenite, trăind poveștile pe care le tipărea pentru alții. Calipsița era fiica unui mic negustor, obișnuită să treacă zilnic prin apropierea Pasagiului Macca-Vilacrosse, cu o carte strânsă la piept și gândurile-i plutind aiurea în depărtări, ca în romanțurile lui Pierre Loti, bunul amic al Reginei Elisabeta, care îl și primise în două rânduri la Peleș. Codin a văzut-o întâia oară în acel apus sângeriu, când vântul i-a smuls Calipsiței pălăria cu funde lungi de tafta. A alergat după ea și i-a înapoiat-o, scuturând-o de praf cu gesturi neîndemânatice și bâiguind abia șoptit câteva vorbe de complezență, cu [...]

Mărturisirile Conului Mihalache Kogalniceanu, destăinuiri ce m-au făcut să roșesc, să mă rușinez, dar cu neasemuită valoare literară și gastronomică -Ce e femeia pentru tine? Ești tânăr și habar n-ai..., râse hohotind Conu Mihalache. Junele Gratzian Mărgăritescu îl privi nedumerit și abia schiță, cu voce timidă, o jumătate de răspuns: -Păi, coane, e idealul de frumusețe după care alergăm toată viața, nu? Sau ce...? Bătrânul Gogălniceanu ricană de pe patul de spital: -Ei, spanac, dragul meu! Și încă nu din cel pe care îl găsești în rețepturile mele de bucate, cercate dimpreună cu amicul Costache Negruzzi... Ai cetit, oare, opul nostru scos la văleat una mie opt sute patruzeci și unu, la Cantora Foaiei Sătești? Era pe vremea dumnealui Mihail Sturdza, fiul marelui logofăt Grigore și al Mariei Calimah, dar tu nici veniseși pe lume pe atunci... -Am văzut tomul acasă la părinții mei, spuse Gratzian, bucuros că, în fine, îi putea face pe plac mentorului său, care părea că își dădea ultima suflare departe de țară, la Paris. Recunosc, însă, cu rușine că nu îmi vine în minte vreun rețept cu spanac de acolo, mai degrabă doar cea de felii lungărețe de caralabă trase în unt... -Lasă-mă cu caralabele [...]